Nu-s dese astfel de îndemnuri ale Mântuitorului. Cum El nu forțează niciodată vreo reacție a unui om aflat la greu Îl zărim deseori cum ia distanță. Vindecă și pleacă. Vindecă, cere discreție, mângâie și pleacă. Învie – pe fiul văduvei din Nain și pe fiica lui Iar, de exemplu – și nu stă să I se ridice osanale, ci pur și simplu pare că zâmbește și nu mai întârzie printre oamenii dinaintea cărora S-a vădit a fi vindecător. E limpede că Domnul Hristos ne cere să nu-L privim numai prin lentila vindecării oamenilor. Evită mereu să fie confundat cu un taumaturg. Mila din El este mai tare decât rațiunea de a se ține la distanță. Pentru că El este Apropierea.

Nici de astă dată nu ar fi făcut excepție de nu ar fi trebuit să lămurească neputința ucenicilor Săi de a face minunea vindecării unui copil lunatic. Pentru că nu e vorba despre o vindecare, pur și simplu, ci despre o Înviere. Ne-o spun Sfântul Ioan Gură de Aur și Fericitul Augustin, Fulgențiu de Ruspe și sensibilul exeget din inima istoricului Eusebiu de Cezareea. Ei așază vindecarea copilului lunatic în dreptul învierilor, scoaterii din agonie și moarte. Pentru aceea, cred ei, Matei Evanghelistul și așază acest episod evanghelic în dreptul Schimbării la Față, îndată după acesta și în contextul „micii apocalipse” mateiane. Pentru că numai în perspectiva Luminii celei nevăzute ce se face văzută de Apostoli pe chipul și veșmintele Mântuitorului putem înțelege cum „neamul cel necredincios și îndărătnic” poate fi vindecat prin certare. Gestul ne aduce aminte că Domnul Hristos nu negociază niciodată cu întunericul. Îl ceartă, iar morții – altă față a fricii noastre – îi poruncește.  Poate că inclusiv cei care se socotesc astăzi mari negociatori de pace ar trebuie să învețe că aceluia ce aduce teroarea și moartea nu i se propune negociere ci i se poruncește pacea.

Lumina care schimbă percepția Apostolilor asupra îndumnezeirii pe care Domnul o apropie de firea umană este aceea care ne ajută să vedem taina acestei vindecări de cădere în apă și cădere în foc a copilului. Dar poate că este lumina în care ar trebui să ne așezăm întreg parentingul lumii moderne. Înțelegând că fără Lumina lui Hristos care luminează tuturor niciunul dintre elementele vindecării de cădere nu poate fi restaurat. Aud de ani de zile cum se fac proiecte, cum părinții fac tot soiul de cursuri și merg la tot soiul de întâlniri pentru a învăța cum se salvează copiii din drama timpului de acum. Dacă ar privi spre tatăl din Evanghelia acesta ar înțelege că acolo unde oamenii nu au soluții – și uneori chiar nu înțeleg de ce nu le au – smerita rugăciune a tatălui care-și iubește copilul indiferent de starea în care este este cea care apropie pe Domnul de drama lor. Un tată în genunchi. E tabloul neputinței biruitoare. Care știe că Domnul Hristos poate. Un tată cerând Fiului, Unul-Născut din Tatăl, ca fiul său să fie scăpat de boala cumplită în care doar părea că mai trăiește. Copilul, ca orice bolnav cronic și de nevindecat, e mai degrabă mort decât viu. E un agonic pentru care se zbate, ca un agonic, tatăl său. Strașnică imagine. A simplității smerite care întâlnește Izvorul simplității și al smereniei. Hristos nu pregetă să ajute. Să facă din prezența Sa prilej de bine, nu de spectacol.

De aici finalul episodului lecturii noastre din această Duminică. Schimbarea la Față este unită cu amintirea Pătimirilor ce aveau să vină prin învierea unui fiu. Al cărui tată nu este indiferent la zdrobirea sufletului copilului său. Vestindu-le Pătimirea, moartea și Învierea Sa, Domnul îi face pe ucenicii Săi să se întristeze (Matei 17, 23). Au auzit numai patimă și moarte. Și Înviere vor fi auzit, dar nu înțelegeau cum va fi acesta. Deși Hristos, sub ochii lor, tocmai înviase un prunc. Care deseori cădea în apă și deseori în foc. Și de care se apropiase și pentru că tatăl său îngenunchease, cerând ajutor cu simplitatea unuia care înțelege unicitatea și puterea de vindecare a Fiului lui Dumnezeu.

Tânărul, copilul din Evanghelia de astăzi, poate fi copilul oricăruia din noi. Când nu suntem noi înșine. Remarcați, vă rog, că Domnul Hristos nu îl mustră pe tată și nu are un discurs motivațional de lider. Ceartă duhul și acela pleacă. Iar pe copil îl redă tatălui. Așa cum, duminica trecută, pe Petru, scos din furtună, îl adăpostește în corabie, dimpreună cu El și ucencii. Pentru că Dumnezeu nu are a pierde pe nimeni!