În toată lumea, Evanghelia, Vestea cea Bună, de cele mai multe ori a prins rădăcini prin sângele martirilor. Înainte ca oamenii să îşi dea viaţa pentru Evanghelie, ei trebuie să trăiască în acord cu Evanghelia. Dorinţa lor de a-I sluji lui Hristos se traduce, în realitate, prin a sluji aproapelui. Ştefan, înainte de a deveni mucenic, a fost un slujitor al aproapelui şi un misionar.

Ştefan[1]a fost unul din cei şapte bărbaţi aleşi de către ucenici, imediat după Înviere, ca să supravegheze şi să ajute la distribuirea alimentelor oferite de membrii Bisericii, încât apostolii să nu mai aibă alte obligaţii decât cele duhovniceşti. Toţi cei şapte aveau nume greceşti (Fapte 6, 5), ceea ce sugerează că proveneau dintre iudeii elenizaţi. Ştefan este amintit ca unul care se evidenţia printre ei, fiind caracterizat ca „bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt” (Fapte 6, 5).

Cu mult înainte să înceapă persecuţiile împotriva creştinilor, exista o atitudine extremistă, de respingere faţă de creştini. Evreii care acceptau pe Iisus ca Mesia erau de obicei îndepărtaţi din sânul familiilor lor. Ca rezultat al acestui fapt, credincioşii depindeau de suportul reciproc oferit. Împărţitul hranei, a caselor pentru locuit şi a altor resurse era, de asemenea, caracteristica practică şi necesară a Bisericii, a întregii comunităţi. În final, numărul crescând de credincioşi a dus la organizarea distribuirii bunurilor comune.

Ştefan, pe lângă faptul că era un foarte bun administrator, era un predicator cu putere multă. Când a înfruntat grupul opozant, răspunsurile logice ale lui Ştefan au fost convingătoare şi pentru alţii. Acest lucru reiese şi din cuvântarea pe care a susţinut-o în faţa sinedriului (Fapte cap. 7). Când Ştefan a fost adus în faţa sinedriului s-au folosit aceleaşi acuzaţii ca şi în cazul lui Iisus (Matei 26, 59 - 61). L-au acuzat pentru faptul că ar fi dorit să schimbe legile lui Moise, deoarece ştiau că saducheii, care erau majoritari în acel moment, credeau doar în legile lui Moise.

Ştefan, plin de Duh Sfânt, oferă ca răspuns un discurs despre relaţia poporului ales cu Dumnezeu. Începând cu Vechiul Testament, el arată că în mod constant evreii au respins mesajul lui Dumnezeu şi al profeţilor Lui, şi că acest sinedriu l-a respins şi ucis pe Mesia, Fiul lui Dumnezeu. El subliniază trei mari momente:

1. Istoria poporului israelitean este cronica prezenţei lui Dumnezeu în istoria omenirii; 2. Oamenii L-au slăvit pe Dumnezeu cu mult înainte de a fi construit templul lui Solomon;

3. Omorârea lui Iisus a reprezentat o dovadă în plus de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu.

Ştefan nu se apăra pe el însuşi. Cuvântarea lui Ştefan a marcat începutul cuvântărilor teologice în Biserica primară. Sfântul Apostol Luca[2] relatează toată cuvântarea, indicându-i astfel importanţa.

În timpul cuvântării sale, Ştefan a realizat că, într-o oarecare măsură, îşi semnează condamnarea la moarte. Membrii sinedriului nu au avut motive întemeiate pentru a-l condamna. L-au lovit cu pietre în timp ce se ruga pentru iertarea păcatelor lor. Cuvintele sale finale arată care este modelul de urmat – Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Viaţa Sfântului Ştefan este o provocare neîntreruptă pentru toţi creştinii. Deoarece el a fost primul care a murit pentru credinţă, martiriul său naşte întrebări la care şi noi trebuie să răspundem: Ce riscuri ne putem asuma fiind următori ai lui Hristos? Am putea să murim pentru El? Este dorinţa noastră să trăim pentru El?

Moartea lui Ştefan nu a fost în zadar. Urmările martiriului lui Ştefan au fost uimitoare. Persecuţia care a urmat a avut ca efect predicarea Evangheliei la foarte mulţi oameni. Moartea lui Ştefan a fost, fără îndoială, un element esenţial în convertirea lui Saul din Tars, care, dintr-un prigonitor al creştinilor, a devenit un apostol al neamurilor.

Ştefan a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus Hristos stând de-a dreapta Tatălui. Iudeii nu au tolerat aceste cuvinte şi, în consecinţă, l-au târât şi l-au omorât. În ziua de astăzi, oamenii poate nu ne distrug pentru mărturisirea lui Hristos, dar cu siguranţă ne vor lăsa să ştim că nu vor să audă adevărul şi deseori vor încerca să ne facă să tăcem.

Să nu uităm că moartea lui Ştefan a făcut din Pavel cel mai mare propovăduitor al mesajului lui Hristos. Chiar şi cei care se opun lui Hristos acum, mai târziu se vor întoarce la Hristos. Sângele mucenicilor este totdeauna o sămânţă care aduce roade.

(Pr. Ciprian Dumitru Ciuntu)