Părinte, cum priveşte Biserica noastră cerşetoria?

Este clar că Biserica nu recomandă cerşetoria. După izgonirea din rai, Dumnezeu i-a poruncit omului să muncească pentru a putea trăi. Apostolul Pavel spune că cel ce nu vrea să muncească, să nu mănânce. Trebuie să muncim, dar nu toţi vom mânca aceeaşi pâine, că vor fi şi săraci printre noi.

„Aşa ceva nimeni nu mi-a dat...“

În virtutea chemării omului spre asemănare cu Dumnezeu, săracii sunt îngăduiţi de Dumnezeu şi pentru ca omul să se arate ca un purtător de grijă faţă de ceilalţi, după cum Dumnezeu poartă grijă faţă de toată lumea, ca un mijloc de manifestare a iubirii faţă de aproapele.

Cerşetoria poate fi şi ea diferenţiată. Poate fi de ocazie, periodică sau profesionistă. Cea din urmă are la bază exploatarea oamenilor.

Să-i miluim sau nu pe cei care ne ţin calea, povestind atât cât li se permite din viaţa lor necăjită, mulţi chiar în uşa bisericii?

Depinde ce ne povestesc. Trebuie să ne facem timp pentru a-i asculta. Poate, auzind despre ce e vorba, putem contribui cu ceva. Descoperim persoane care au nevoie nu neapărat de un ban. Putem ajuta cu un alt dar, cu un sfat, o recomandare etc. Dialogul cu cel nevoiaş arată ca ne pasă de cei din jurul nostru. Părintele Arsenie Papacioc, când se întorcea de la închisoare, nu avea nici un ban, dar, întâlnind un om care cerea, i-a întins mâna şi i-a strâns-o câteva clipe. Cerşetorul a răspuns apoi: „Aşa ceva nimeni nu mi-a dat...“. Deci aceşti oameni au nevoie şi de compasiunea noastră. „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură şi plângeţi cu cei ce plâng“, ne spune Mântuitorul. Prin dialog cu ei putem să le deschidem un orizont, să le recomandăm un om de legătură etc.

Un medic a întâlnit la poarta unei mănăstiri un om şi nu a vrut să-i dea imediat un ban, numai ca să scape de el, ci a deshis un dialog. Avea să afle că, de fapt, acel om, dacă mai întârzia câteva zile, risca să-i fie amputate picioarele. Şi, alături de colegii lui medici, l-a salvat din această situaţie. Uneori putem afla de copii care nu merg la şcoală, de bătrâni bolnavi, care au nevoie de medicamente, haine etc. Se pot afla lucruri care ne fac uneori să ne cutremurăm. Pentru asta trebuie să ne facem timp, să-i ascultăm. Ignoranţa, indiferenţa faţă de aceste persoane, doar pentru faptul că îi catalogăm cerşetori, pot prelungi şi alte suferinţe ascunse. Nu trebuie să dăm dovadă de nepăsare, pentru că asta înseamnă lipsa dragostei de aproapele, chiar răutate, când îi judecăm şi osândim. Şi prin asta Îl supărăm pe Dumnezeu. Ştim că în suferinţa celui pe care îl întâlnim ne întâmpină Hristos şi prin nepăsarea noastră prelungim suferinţa lui Hristos. Stă în puterea noastră să uşurăm suferinţa Domnului.

„Dacă ne pasă de cei în suferinţe, înseamnă că iubim“

Credeţi că ar trebui să evităm să le dăm bani?

Uneori da. Nu este recomandat, dacă ştim că omul acela va folosi banii cu un scop rău. Putem să ajutăm cu altceva, dacă avem cum. Măcar cu o rugăciune. Nu trebuie să fim în faţa lui Dumnezeu indiferenţi.

Care ar fi criteriul distingerii celor care au nevoi reale, din mulţimea celor care cer ajutor?

Criteriul îl găsim în interesul sau dezinteresul nostru faţă de ei. Dacă îi ascultăm, aflăm. Întrebarea este „ce fac eu pentru el?“. Să nu uităm că milostenia înseamnă iubirea aproapelui, a doua poruncă dată de Mântuitorul Hristos, şi iubirea este criteriul Judecăţii de apoi. Iar milostenia poate fi făcută sub diverse forme. Putem să ajutăm, de exemplu, să achite un medicament, o spitalizare sau o factură la energie. La o familie îndoliată putem ajuta cu un praznic. La o familie cu mulţi copii, la cheltuielile pentru şcoală. Este importantă milostenia în grup sau în comunitate. Avem exemplul Sfântului Apostol Pavel, care organiza colecte pentru creştini. În acest fel puterea de a ajuta creşte semnificativ. Trebuie, deci, să ne pese de ceilalţi! Dacă ne pasă de cei în suferinţe, de cel în nevoie, înseamnă că iubim. Dacă iubim înseamnă că trăim, că suntem vii. Dacă nu iubim suntem morţi. Ca în textul din Apocalipsă: „Îţi merge numele că eşti viu, dar eşti mort“. Apoi, fără să ne mândrim, avem în noi o mulţumire, dacă facem ceva bun. Plus că descoperim la aceşti oameni şi alte nevoi pe care nu au cui să le spună, pentru că nimeni nu-i ascultă. La Judecată vom fi întrebaţi şi de „păcatele lipsirii“ - acele păcate făcute prin neîmplinirea unui bine, atunci când puteam face binele. Părintele Arsenie Papacioc îndemna oamenii „să nu lase mână întinsă“.

Sfinţii ne învaţă că trebuie să avem faţă de aproapele nostru inimă de mamă şi doar faţă de noi înşine inimă de judecător. Să judecăm şi cu inima! De aceea este apreciat în popor „omul cu inimă bună!“

Când milostenia noastră se poate transforma în păcat?

Când cu bună ştiinţă dăm ceva care va contribui la săvârşirea unor păcate sau la degradarea morală  şi spirituală a unei persoane sau, mai grav, a societăţii.