Străin, izolat, solitar, tăcut. Mii de ani ciobanul a trăit în munți, dar nu singur: cu Dumnezeu, cu oile, cu câinii, înălțimile, izvoarele, păsările, cu credințele, datinile, cântecele și rugile lui. Adunate toate acolo, în taina fratelui codru și în sufletul lui Ion, ciobanul de la stâna din Solopâstru. Privite de sus, din munți, șerpuitul apelor, al drumurilor, cutiile de jucării ale caselor și furnicarul omenos îți creează un sentiment de superioritate, de verticalitate, de neamestec cu lumea. În stare să-și apere la nevoie cu ghioaga și baltagul hotarele, oile, cântecele, darurile, ciobanul nu se poate supăra pe ceilalți. O detașare a sinelui, pe care numai cei înțelepți o pot avea, face din cioban un gânditor, un filosof al tăcerii, un poet netipărit în cărțile lumii, un cântăreț din frunză, fluier, bucium, din orice ar avea la îndemână. De mii de ani, ciobanul i-a omenit cu respect pe cei ce i-au trecut pragul, cu cinstirea, cu cașul, urda și jintița lui și nu a așteptat nimic de la nimeni. Vrea doar să fie lăsat în pace, așa cum a deprins din moși-strămoși, ca nimeni să nu rămână cu lingura de lemn la brâu, la masa lui. Apoi, în noapte, sub Crai nou și stele, să asculte Miorița cum plânge, într-o limbă frumoasă ca o zi de duminică: "Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai...". Dar schimbatu-s-au puternicii lumii și acum se pare că praful se alege de mii de ani de transhumanță, de libertate, de viață idilico-pastorală. O lume neînțeleasă, incapabilă să înțeleagă izolarea, semeția și legile nescrise, năvălește peste el, pare să-i ia locul. Precum cașul mioritic dispărut din putinile de brad, îmbătrânit de vreme și vrămuri...
***
Modest, îmbrăcat în haine ce au trecut prin multe, dar curate și de o calitate ce sfidează timpul, îl recunoști după aerul distins și privirea luminoasă cu sclipiri celeste. Este Gheorghe, învățătorul satului. Enciclopedia ambulantă, rezultată în urma a zeci de nopți nedormite și zile cu creier încins, învățătorul uită de el, de familie, de casă, de masă, preocupat fiind de puiul de om pe care, luându-l de mânuță, redescoperă buchea cărții, Abecedarul cunoașterii. De obicei învățătorul nu ajunge pe căi înalte ca avocatul sau economistul. El nu se poate impune cu forța - că nu e moral -, iar din coate nu știe să dea, nu l-a învățat nimeni. El nu știe decât să învețe, să munceasă, să se bucure sincer de un zâmbet de copil. Latinii spuneau că cei pe care zeii îi urăsc îi fac dascăli. Poate aveau dreptate prin faptul că și pe atunci munca lor era permanentă, prost plătită și nerespectată de membrii societății. Am auzit deunăzi la un învățător: Îl știi pe cutare? Mi-a fost elev. Și se simte mândru că a pus umărul la ridicarea socială a respectivului ajuns "mare",  care acum îl tratează cu dispreț și-i aruncă un salariu de nimic. Iar demnitatea îl împiedică să-și recunoască sărăcia și să ceară un salariu politicianului căruia i-a pus tocul în mână, note rele în școală și l-a admonestat la purtare. Și așteaptă. Așteaptă o recunoaștere socială care știe că nu va veni niciodată, într-o societate în care regulile pe care el le știe și le promovează sunt încălcate permanent și nimeni nu face nimic...
***
Mioarele, câte or mai fi rămas, au coborât din munți, bobocei pentru clasa întâi nu mai sunt, iar Ion și Gheorghe ramas-au șomeri, acum când codrul s-a îmbrăcat cu toate culorile toamnei... Au stat până seara târziu la sfat, la un pahar de palincă îndulcită cu miere. Au intrat apoi în casa veche și răcoroasă cu miros plăcut de mere, gutui și busuioc și au început să-și facă repede calcule de unde să scoată bani de drum. Singura soluție era să plece în Italia. Să întoarcă vizita strămoșilor veniți de la Roma în urmă cu doar vreo 2000 de ani. Sărutară mâna tatălui lor, luându-și rămas-bun și cerând binecuvântare pentru hotărârea luată. Gheorghe vându repede vreo zece cărți frumoase de pe bancile facultății; pe celelalte le mângâie cu mintea și sufletul: "Ana are mere", "Mama coace pâine", erau slove ce-i zâmbeau din Abecedar. Apoi le așeză cuminți în lada de zestre a bunelului. Va da Bunul Dumnezeu să mai trebuiască vreodată! Ion vându sâmbria de peste vară, dezlegă câinele și slobozi vițica. S-or descurca ele cum or ști mai bine până se vor întoarce din lumea largă, unde ești liber să spui ce vrei și liber să mori de foame, unde omul dezrădăcinat este al nimănui și banul este rege... Și munții și dorurile și satul? Sunt mai pustii acum cu (încă) două suflete de român... Vrând parcă să răspundă întrebării venite de pretutindeni - din cele văzute și din cele nevăzute -, moș Costache - tatăl -, scrutând înălțimile, murmură în barba albă un cântec al locului, așa, mai mult ca pentru sine:
"Cântă cucu bată-l vina
De răsună Bucovina
Cântă cucu-ntr-un brăduț
De răsună-n Cernăuți
Bucovina, plai cu flori
Unde-ți sunt ai tăi feciori?
Au fost duși în altă țară
Dar se-ntorc la primăvară!
Înapoi când or veni,
Tot pe tine te-or iubi
Munților cu creastă rară,
Nu lăsați straja să piară
Dacă piere straja noastră
A pierit și țara noastră!..."
O clipă de istorie românească: Ion, Gheorghe, moș Costache și-o doină; un cântec ca o rugăciune.