De când eram mic și alergam la cros printre blocuri ori, cu bicicleta printre jaloane, ziua de 1 Iunie era specială. E drept n-am luat niciodată nicio cupă ori vreo medalie, dar era ceva în alergarea împreună, în joaca împreună, în desenul cu creta pe asfaltul din fața școlii. Uneori emoția ținea puțin. Până la prima ploaie care spăla creta sau anula urcatul pe o vale, azi plină de blocuri, unde ne mâncam pachetul de acasă. Pentru 1 iunie era un pachet mereu special. Nu am știut niciodată de unde făcea rost Doamna sau Diriga de ciocolată chiar în ziua aceea, dar am încetat să mă întreb când eu însumi am devenit profesor la copiii unor clase de gimnaziu ori a unor remarcabili pre-studenți de colegiu. Zilele dedicate lor, ca oameni întregi și fundamentali unei pliniri de viață, sunt fără rest. Cele mai puternice în emoții, dese ori.

Uitasem de sărbătoare. Până când în dimineața aceasta am aflat că o prietenă cât un hulub și un vecin de-al meu, ceva mai mare, dar nu cu mult, pleacă în excursie. Emoționați până peste poate. Să ne înțelegem, copii purtați cu toată dragostea de ai lor peste tot pe unde ar fi putut să se bucure de soare și mare, de binele concediului cu familia. Dar acum aveau altă privire. O emoție a înfruntării necunoscutului împreună cu ai clasei tale, cu ai tăi alții decât ai tăi. Emoția aceea a examenului pe care știi că-l iei, dar nu vrei să te faci de rușine. Pe lângă mine un tată, așa am crezut, ducea fetița pe umeri la grădi. Dar nu, era unchiul fetiței, fratele tatălui care o purta în fiecare dimineață și care venea acum râzând în urma lor. Prin curtea catedralei o minunățică de zână bună cu un trandafir roșu prins în păr auriu...iar în fața Catedralei, abia zburătăcind somnul, un conte cu spadă și un coif pe cap. E la noi în Oraș, în fiecare dimineață o paradă de oameni care se iubesc fără rezerve. Sunt, pentru mulți, puținele minute din zi pe care le petrec împreună cu copii lor. Nu-s de judecat. Alergăm, alergăm absurd uneori într-un maraton al vieții cotidiene. În câteva minute oamenii aceștia sunt în birourile ori locurile lor de muncă, conduc sau sunt conduși de alți oameni, trăiesc uzura cotidianului întins la maxim. Nu cireșele dau măsura frumuseții Primăverii, ci forța copiilor ce-i înfloresc.

Sigur. În colțuri uitate, copii uitați și răniți de moarte suportă urâtul. Foamea și frica. Batjocoriți de oameni-animale ce și-au pierdut omenia cu mult înainte, uneori chiar din propria lor copilărie. Sunt fructe ce putrezesc în mâini de copil înțepenite în moarte. Și cărăbuși care nu au pe cine să mai bucure ori să sperie. Pe lângă noi trece zilnic moartea. Dar și viața. Și zâmbetul ce vindecă ura. Și hohotul de simpatie către înaltul cerului. Acolo de unde cândva, Hristos S-a întrupat Copil! La mulți ani, Copilărie, cu lumina ta cu tot...!