Suntem la capătul unui pelerinaj de 50 de zile. Am plecat din seara Duminicii Învierii, de pe pragul porții trecute de Hristos pentru a-i liniști pe Ucenici. Și pe noi. Căci pacea oferită atunci este parte din veșnicia către care ne aruncăm privirea peste poarta închisă vremii de acum.

Suntem prinși în capcanele unui scenariu dureros. Ne lăudăm a crede în Dumnezeu, dar vedem cum se pulverizează parte din încrederea noastră în rodirea Cincizecimii, Biserica, o lăsăm scufundată în mocirla cotidianului, iar uneori o apărăm dizgrațios. Uitând Cine este capul ei. Ne socotim îndreptățiți să judecăm pe aproapele și „răniți”, dacă e nevoie de mărturia noastră pentru Hristos. Am transformat uneori Biserica lui Hristos în Turnul Babel al ideologizării și mitizării adevărului în favoarea dreptății lipsite de rigoare. La vremea urgiei de acum, poporul binecredincios are nevoie să valorizeze Cincizecimea într-un foc ce nu se stinge, în care simte mai degrabă răcoarea Raiului și rodirea acestuia decât ucigătoarea atmosferă a lumii. De aceea se aprind focurile împotriva Cincizecimii. Pentru că a slăbit focul din inima noastră și orice balivernă ne apare mai importantă decât Evanghelia. 

Am străbătut împreună cele Cincizeci de zile plus Una. Praznicul care ne-a descoperit Treimea. A adus-o aproape, ne-a arătat-o. Semnul că o vedem este Binecuvântarea prin care marcăm Liturghiile și Tainele, dar și Privegherile închinate – toate – Sfintei Treimi. Fără această realitate duhovnicească credința e ruptă de Adevăr pentru că se rupe de Cruce. Vestea Învierii Domnului nu este o chestiune de can-can ori de media-day. Ci este vestea care a schimbat condițiile ontologice ale existenței – ca să parafrazez din gândirea Sfântului Dimitrie Teologul – nu suprafețele gândirii furibunde ale unei lumi care pare că trăiește mai degrabă din șacalism decât din creștinism – a cărui istorie nici măcar nu o frunzărește. Teama mea este că, prea concentrați pe sărbătoriri, pierdem Sărbătoarea și, preocupați prea mult de moralism și iritațiile transmise prin comunicarea socială, pierdem bucuria vederii Treimii. 

Suntem pe mai departe împreună. Împărăția lui Dumnezeu se ia cu asalt, dar și cu smerită chibzuială. Cu liniștea care îndepărtează furtuna și nu doar o vestește. E un har ce ne însoțește, căci știm de acum că Dumnezeu nu ne părăsește. Niciodată. Toate zilele în așteptarea Cincizecimii am insistat pe textele Bisericii: Scriptura și minunata alcătuire a Penticostarului – cartea de „poezie” a pregătirii Rusaliilor în tainica lucrare a pedagogiei stranei. Cu ani în urmă, citând din Penticostar, o distinsă credincioasă m-a pârât redacției de la Telegraful Român și Decanului de atunci, Părintele Dumitru Abrudan, că propovăduiesc erezia unei secte. Femeia se arăta ortodoxă din neam în neam și nu știa că numele definește o carte de cult. Adeseori aud ortodocși – ca autoidentificare – susținând inepții care nu fac decât să doboare uneori încrederea tinerilor și copiilor în lumina Duhului care luminează din miezul Ortodoxiei reale. Alteori aud argumentări de domeniul fantasticului analfabet la teorii ale complotului ori ale mesianității locuitoare în mediocrități dureroase. Ori, Duhul Sfânt este exigență. Este luare în serios a vestirii. Oricât de des ai cădea, oricât de mare ți-ar fi rana, El e Vindecătorul. E finul încurajator al performanței sfințeniei și fragilul păzitor al inimii noastre de copil. 

Încheiem un drum duhovnicesc. Continuăm pe Cale. Reporter special al Doxologiei pe Calea Zorilor Cincizecimii, vă îndemn să ne tragem sufletul. În zori, tot ce ni s-a vestit ni se deschide: Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh!