În scrierile sale, Fericitul Augustin, spune că fiecare om sunt două voci: una care întreabă și una care răspunde. Atunci când cele două voci reușesc să lege un dialog coerent, se poate spune că omul își justifică numele de trestie gânditoare.
... Îmi spunea deunăuzi un prieten că, într-o noapte de nesomn, într-o liniște ce doar în munți o mai poți găsi astăzi, a surprins un dialog între cele două voci prezente și în el.
Prima voce, mai oțărâtă, zicea celeilalte: „Până când o să mai suportăm minciuna, meschinăria, nedreptatea să stea cu cei „mari la masă?“
Cealaltă voce, îngăduitoare, spunea: „Ce mă privește pe mine? Eu caut să mă feresc cât pot și să-mi văd de ale mele. Și-apoi cum vrei să vorbesc, să-mi fac singuri probleme?“
Prima voce insistă: „De ce nu interesează pe nimeni soarta oamenilor, a tineretului care pleacă din țară din cauza economicului, a șomajului, a spăgii, a degradării morale, a lipsei de speranță, de care noi suntem vinovați? Căci scris este : Părinții mănâncă aguridă și copiilor li se strepezesc dinții“. Cealaltă voce îi răspunde: „Și ce mă interesează pe mine? De bine , de rău la mine a trecut soarele de amiază. Și-apoi îmi merge binișor“. Prima voce tună:
„Trebuie să alungăm toți trădătorii și hoții din țară!“ Iar cealaltă voce – i răspunde. „Pe mine nu mă privește, nu vreau să mor, eu îmi văd de viața mea. Și-apoi cine să mai rămână prin țară?“ Ușor derutată, prima voce insistă: „Dar nu vezi că totul se pervertește? Vezi și tu ce false valori sunt promovate: libertate fără morală, politică fără principă, educație fără caractere, religie fără jertfă, bogăție fără muncă, știință fără conștiință...“ A doua voce răspunde: “Și ce te agiți așa?! Păcatul a adus nu numai moartea și dezordinea în creație, a făcut să ne piedem și frumusețea minții care s-a făcut țărână. Nimic nou sub soare.“
Prima voce contrariată continuă: “Dar privește ce se petrece în lume: printre noi, cei ce beneficiem de civilizație, de cultură, de progres știiințific, de libertate, de darurile pământului și harurile cerului, printre noi, se instaurează încet, încet, un duh perfid care însingurează și înstrăinează, care răstoarnă valorile și pervertește limbajul: anormalul devine normal, viciul devine virtute, furtul inteligent devine profesie onorabilă, sodomia își spune orientare comportamentală, sărăcia spiritului devine globalizare, invadarea unei țări se cheamă război preventiv, cuvântul prietenie se degradează în conotații dubioase...“ A doua voce îi răspunde: „Și crezi tu că rezolvi problemele lumii? Nu mă interesează, nu-mi complic existența. Și-așa nu poți face nimic!“ Zice prima voce:“ E prea multă șmecherie și prostie, ne afundăm în mlaștină, am impresia că nu mai există viitor, trebuie făcut ceva. Am pierdut multe. Nu mai putem pierde identitatea, cultura, rădăcinile, tradițiile,sufletul . Se încearcă să ne fie furată memoria prin relativizarea istoriei. Sunt încercate școala prin reforme fără sfârșit, familia prin migrație, divorț, alcoolism, abandon ș.a., Biserica prin sectarism, sincretism religios și secularizare...“
Indiferentă, a doua voce replică: “Dar de ce vezi totul cenușiu? Ce te interesează pe tine, mic și neînsemnat fiind, viitorul umanității? Lasă poezia, revino cu picioarele pe pământ“!
Încăpățânată, prima voce insistă:“Dar nu ți-e frică, totul se poate prăbuși? Nimeni pare că nu poate sau nu vrea să facă nimic. O lume pe care parcă și Dumnezeu a uitat-o. Mai bine spus, lumea l-a părăsit pe Dumnezeu! Trebuie să ne regăsim, venindu-ne în fire ca fiul risipitor. Nu se mai poate așa!“
A doua voce răspunse acum, mai mult ca pentru sine: “Șezi binișor. Și ce te doare! Doar totul este vânare de vânt!“
... Și, îmi continuă povestea prietenul, spre dimineață, obosit și dezorientat, când a văzut că vocile erau să se încaiere, a dat sonorul mai încet, ignorându-le și punând munca în cui, a plecat la o bere, căutând adevărul din fundul paharului.
Așa, venită din lumea largă, i-a intrat pe furiș în casă , criza.
Acum mi se plâge că nu o poate da afară!