Duminica Samarinencii (Ioan, 4, 5 - 42) - Frescă sec. XVI, Catedrala Episcopală din Roman Capitolul 4 al Evangheliei după Ioan prezintă „întâlnirea revelatoare a două contrarii: Cel care știe (Hristos-Omul) și cea care caută (femeia samarineancă)”. Dialogul lui Iisus cu femeia samarineancă va scoate în evidență, „pe de o parte, inițiativa răbdătoare a lui Dumnezeu, gata să stimuleze și să depășească așteptările umane, iar pe de altă parte incapacitatea omului de a înțelege și pătrundere revelația”. Iisus îi descoperă acestei femei scopul întrupării Sale, identitatea Lui - Fiul lui Dumnezeu - și minunata posibilitate de a primi „apa vie” a vieții veșnice cu Dumnezeu. I-a oferit cinstea de a fi un evanghelist care a mers să propovăduiască Evanghelia la poporul său. Unii dintre evreii ce respectau Legea cu strictețe ar fi putut să se simtă ofensați fie și numai pentru faptul că li se adresează, și totuși, acea femeie a fost aleasă pentru îndeplinirea unei misiuni atât de importante. Cu o rară îndemânare și putere de convingere, ea captează simplu și imediat atenția cetățenilor Siharului. Mărturia ei aduce roadă multă, căci despre aceștia evanghelistul spune, în finalul acestui episod: „Iar femeii i-au zis: «Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înșine am auzit și știm că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii»”. După Sfinții Părinți ai Bisericii, femeia samarineancă se va boteza și va deveni Sfânta Muceniță Fotini. La jumătatea drumului dintre Galileea și Iudeea în ținutul Samariei, se afla orășelul Sihar și lângă el era fântâna lui Iacob. Fântâna aceasta era de două ori foarte însemnată. Mai întâi, pentru faptul că, în acel ținut secetos o fântână era o adevărată binefacere. Locuitorii orașului Sihar duceau de la această fântână apa trebuitoare pentru ei și vitele lor. Fântâna era foarte adâncă, ne spune Sfânta Evanghelie, și apa se scotea cu o găleată cu lanț precum se poate vedea până în zilele noastre. În al doilea rând fântâna aceasta era însemnată pentru samarineni, fiindcă ea le aducea aminte de strămoșul lor Patriarhul Iacob, care a poposit aici împreună cu turmele lui. Era o fântână istorică, deosebit de prețuită de samarineni. Între iudei și samarineni era o veche dispută, fiind acuzați că s-au amestecat cu alte neamuri. Samarinenii socoteau fântâna lui Iacob aproape ca pe un loc sfânt. De ea erau legate tradiții și obârșia lor ca neam binecuvântat de Dumnezeu, prin strămoșul lor Iacob. Aici ei aflau nu numai apa trebuitoare pentru trup ci și o tradiție foarte scumpă pentru viața lor. Voind să treacă Iisus din Iudeea în Galileea nu a mai ocolit Samaria, ci a poposit într-o zi pe la amiază lângă fântâna lui Iacob. Ajuns la fântână, se odihnește, iar ucenicii se duc în oraș pentru cele ale mâncării. În acest timp, din oraș vine la fântână o femeie samarineancă să ia apă. Când îl vede pe Iisus se miră cum el, iudeu fiind, a trecut prin Samaria și a poposit la această fântână. Între Iisus și femeia samarineancă se naște un dialog de o mare frumusețe și de o adâncă înțelepciune care o ridică pe această femeie până la vrednicia de vestitoare a Dumnezeirii lui Iisus în mijlocul locuitorilor din orașul Sihar. Această întâlnire la fântâna lui Iacob avea să schimbe pentru totdeauna cursul vieții ei. Până aici cunoștea numai apa de care are nevoie trupul. Orizontul vieții ei se întindea numai la lumea simțurilor. Acum ea află despre apa cea vie de care are nevoie sufletul. Până atunci ea nu știa despre Dumnezeu decât că este o ceartă foarte mare între iudei și samarineni cu privire la locul unde trebuie să se închine. Acum află că Dumnezeu este Duh, că adevărata închinare este închinarea în duh și în adevăr. Până aici rostul ei era să slujească trupului, să fie roabă a patimilor, de acum ea devine propovăduitoarea lui Hristos în cetatea Siharului. Tradiția spune că ea a devenit mamă, a avut șapte copii și a murit moarte martirică pe vremea împăratului Nero. De unde această transformare a vieții ei? Evanghelia ne spune că acest lucru nou a început de când a zis către Iisus: „Doamne dă-mi această apă vie ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot”. Este momentul în care a cunoscut Harul lui Dumnezeu Cel ce ne ajută să ne transformăm viața și să devenim oameni noi. Harul lui Dumnezeu este puterea cerească revărsată peste faptură noastră, în mintea, în voința și sentimentele noastre, ajutându-ne să ieșim biruitori asupra păcatului, să fim buni și milostivi. Precum lumina soarelui încălzește și luminează pământul, tot astfel, harul lui Dumnezeu luminează și încălzește neîncetat viața noastră. Precum lumina soarelui este izvor de sănătate, tot astfel harul lui Dumnezeu este izvor de sănătate morală și biruință asupra păcatului. Totul este să ne împărtășim din izvorul acestei ape vii. Avem fântâna apei celei vii care este Sfânta Biserică, avem și pe Iisus Hristos care ne așteaptă și mereu ne cheamă să venim la El, avem și pe Sfântul Duh care ne împărtășește din acest har. Sfântul Serafim de Sarov ne învață că scopul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt, adică a Harului Divin. Fără această putere care vine de la Dumnezeu, noi nu putem face nimic. De aceea, trebuie să ne îngrijim să dobândim Harul Divin prin voia noastră liberă de a alege mereu binele și de a participa la Sfintele Taine ale Bisericii prin care Harul Divin ni se împărtășește. Închinarea în duh și adevăr înaintea lui Dumnezeu înseamnă că rugăciunea noastră trebuie făcută din tot sufletul și cu toată sinceritatea inimii în orice loc ne aflăm. O astfel de închinare și rugăciune este plăcută lui Dumnezeu, pentru că El privește în inima noastră.