„Astfel, zise Domnul oştirilor: Adusu-Mi-am aminte de cele ce a făcut Amalec lui Israel, cum i s-a împotrivit în cale, când venea din Egipt. Mergi acum şi bate pe Amalec şi pe Ierim şi nimiceşte toate ale lui. Să nu-i cruţi, ci să dai morţii de la bărbat până la femeie, de la tânăr până la pruncul de sân, de la bou la oaie, de la cămilă până la asin” (I Regi 15, 2-3).

„Ei au luptat împotriva Madianului, după cum Domnul poruncise lui Moise, şi au ucis toată partea bărbătească... Iar poporul lui Israel a luat ostatice pe femeile madianiţilor şi pe cei mici, şi au luat ca pradă toate vitele, turmele şi bunurile lor. Toate cetăţile în care au trăit şi toate ocoalele au fost arse, şi au furat toată prada, atât omului cât şi fiarei.  Moise le-a zis: Pentru ce aţi lăsat vii toate femeile? Căci ele, după sfatul lui Valaam, au făcut pe fii lui Israel să se abată de la cuvântul Domnului, pentru Peor, pentru care a venit pedeapsa asupra obştii Domnului. Ucideţi dar toţi copiii de parte bărbătească şi toate femeile ce-au cunoscut bărbat, ucideţi-le. Iar pe fetele care n-au cunoscut bărbat, lăsaţi-le pe toate vii pentru voi” (Numeri 31, 7, 9-11, 15-18).

Pasajele precum cele de mai sus, au făcut pentru mult timp cărţile istorice ale Vechiului Testament o piatră de poticnire pentru credincioşi şi un motiv ridicol pentru necredincioşi, pentru care „Dumnezeu care îngăduie genocidul în Vechiul Testament” a devenit un fel de îndemn în luptă.

Mulţi încearcă să se distanţeze de aceste pasaje care se repetă: „Asta a fost în Vechiul Testament, iar acum îl avem pe cel Nou.” Nu numai că aceasta este o eschivare, dar implicaţiile sale sunt eretice. Nu există un Dumnezeu în Vechiul Testament şi un Altul în cel Nou. Dumnezeu este Unul. Mai mult decât atât, în timp ce trecerea de la Vechiul la Noul Testament semnifică o schimbare în relaţia omului cu Dumnezeu, Dumnezeu Însuşi rămâne neschimbat „Dumnezeu nu este ca omul, ca să-L minţi, nici ca fiul omului, ca să-I pară rău” (Numeri 23, 19) şi „în El nu este schimbare sau umbră de mutare ” (Iacov 1, 17). În consecinţă, în timp ce Dumnezeu a acţionat diferit cu poporul Său în Vechiul Testament, condescendent la slăbiciunea lor şi la cunoştinţele limitate, treptat, îi duce la o mai bună înţelegere, El este tot acelaşi Unul Dumnezeu pe care Îl întâlnim în Noul Testament. Atunci, dacă în fața cuiva care condamnă pe Dumnezeu pentru nedreptate în Vechiul Testament, arătăm spre Noul Testament am rezolvat nimic.

Mai degrabă decât ignorarea acestor pasaje, o a doua posibilitate, bazată pe învățătura Sfinţilor Părinţi, este interpretarea simbolurilor. Porunca de sacrificare a duşmanilor noştri trebuie înţeleasă ca un îndemn de a da morții păcatele noastre, dintre care bărbaţii, femeile, copiii, sugarii, boul, oaia şi aşa mai departe reprezintă forme şi stadii diferite ale lor. De exemplu, atunci când psalmistul spune babilonienilor: „Fericit este cel ce va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră” (Psalmi 136, 9), Părinţii înţeleg că acesta este un îndemn să distrugem tot păcatul, indiferent cât de mic ar fi. La fel cum un copil devine adult, aşa şi ispitele minore devin copleşitoare dacă nu le lovim de Piatra, care este Hristos. Acest lucru este cu siguranţă modul în care ar trebui să citim Vechiul Testament, ca şi creştini. Cu toate acestea, în timp ce o astfel de interpretare explică versete ca cel din psalmist, cărţile istorice sunt numite astfel pentru că evenimentele descrise au avut loc. Astfel, în timp ce simbolismul le oferă ceea ce pentru noi are însemnătate astăzi, întrebarea rămâne: cum putem pune împreună aceste evenimente cu „Dumnezeu care este iubire”?

Ceea ce trebuie amintit, mai întâi de toate, este faptul că Vechiul Testament este o lucrare teologică cu scop profetic. Nu numai textul Vechiului Testament conţine o viziune profetică, dar chiar şi ţelul, existenţa şi viaţa poporului ales aveau caracter de profeţie. De exemplu, perioada de robie a poporului evreu în Egipt reprezintă căderea în păcat a umanităţii, scăparea lor de la moarte prin sângele mieilor reprezintă mântuirea oamenilor prin sângele lui Hristos, Mielul lui Dumnezeu aflat pe Cruce, eliberarea de sub faraon trecând prin apele Mării Roşii înseamnă propria noastră eliberare din tirania diavolului prin Sfântul Botez şi aşa mai departe. Mulţi oameni iau în derâdere unele interdicţii aparent bizare sau fără sens precum nepermiterea purtării hainelor din fibre amestecate, „Legea Mea să o păziţi; vitele tale să nu le faci să se împreune cu alt soi; ogorul tău să nu-l semeni deodată cu două feluri de seminţe; cu haină ţesută din felurite torturi, de lână şi de în, să nu te îmbraci” (Levitic 19, 19) sau interzicerea mâncării anumitor feluri de carne:  „De acestea să vă îngreţoşaţi, carnea lor să n-o mâncaţi şi de stârvurile lor să vă îngreţoşaţi” ( Levitic 11), pe care le găsesc în Legea lui Moise, codul după care este guvernată viaţa lui Israel.

Ceea ce oamenii aceştia nu reuşesc să înțeleagă, este că trebuie să gândească la ele ca la o profeţie. Fiecare gest al poporului lui Dumnezeu, până la hainele ce ei le purtau şi la modul cum îşi prindeau părul, avea în sine ceva profetic. Găsim un exemplu perfect în Cartea lui Iezechiel, unde sfântului profet i s-a poruncit să stea culcat pe partea stângă timp de 390 de zile, pentru a prezice asediul Ierusalimului: „După aceea să te culci pe partea stângă, punând pe ea nelegiuirile casei lui Israel, şi vei purta nelegiuirile ei atâtea zile, cât vei sta culcat pe partea stângă” (Iezechiel 4, 4) sau în Cartea lui Osea, unde acesta a trebuit să ia de soţie o prostituată, pe Gomer, ca să prevestească adulterul pe care fii lui Israel îl săvârșeau faţă de Dumnezeu prin nestatornicia lor. Este posibil ca cele mai delicate părţi ale Legii lui Moise să fie cele referitoare la pedeapsa capitală, care era aplicată nu doar în caz de ucidere, dar şi pentru cei care săvârşeau delicte vrednice de dispreţ precum batjocorirea părinţilor, relaţiile homosexuale: „De se va culca cineva cu bărbat ca şi cu femeie, amândoi au făcut nelegiuire şi să se omoare, că sângele lor asupra lor este” (Levitic 20,13), vrăjitoria: „Pe vrăjitori să nu-i lăsaţi să trăiască!” (Ieşire 22, 18), munca în timpul Sabatului. „Şase zile să lucraţi, iar ziua a şaptea să fie sfântă pentru voi, zi de odihnă, odihna Domnului; tot cel ce va lucra în ziua aceea va fi omorât” (Ieşire 35.2) sau blasfemia. „Hulitorul numelui Domnului să fie omorât neapărat; toată obştea să-l ucidă cu pietre. Sau străinul, sau băştinaşul, de va huli numele Domnului, să fie omorât” (Levitic 24, 16). Acestea trebuiesc, de asemenea, înţelese din perspectiva profeţiei Legii dar şi din lumina celor care au trăit după aceasta.

Nu ar trebui să uităm că o mare parte din Legea Vechiului Testament, împreună cu pedepsele, existau deja în legea tribului semit. Astfel a răspuns Mântuitorul celor care l-au întrebat despre divorţ: „Pentru învârtoşarea inimii voastre, v-a dat voie Moise să lăsați pe femeile voastre, dar din început nu a fost aşa” (Matei 19, 8). Atunci, Dumnezeu, nu a schimbat întru totul practicile, ci doar le-a insuflat noi înţelesuri, permiţându-le să existe în continuare de dragul profeţiei. „Pentru că plata păcatului este moartea,” ne spune Sfântul Pavel, „iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 6,13). Prin căderea lui Adam, moartea a pășit în lume „Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor”  (Corinteni 15,21) iar Domnul nostru Iisus Hristos ne-a eliberat din ghearele morţii prin slăvita Sa moarte şi înviere, cu moartea pe moarte călcând. Necesitatea pedepsei capitale din Legea lui Moise este, în primul rând,  profetică şi teologică, făcând şi mai prezentă legătura dintre păcat – adică abaterea de la Dumnezeu, care înseamnă Viaţa şi moarte. Acest lucru este scos în evidenţă prin faptul că, în tradiţia iudaică, Sinedriul care punea problema pedepsei cu moarte de mai mult de o dată în decursul a şapte ani, era considerat unul „sângeros”, astfel punctându-se raritatea punerii în practică a acestei pedepse.

Revenind la întrebarea legată de genocid. Deşi, destul de diferită de problema pedepsei capitale, trebuie să înţelegem sinteza dintre realitatea istorică, profeţia şi teologia, precum şi reorientarea scopului. În cazul cărţilor istorice, ceea ce vedem sunt descrieri ale poporului evreu aflat în conflict cu duşmanii lor şi realităţile războiului în epoca fierului din Orientul Apropiat, spuse dintr-o perspectivă teologică, dând un sens profetic unui act convenţional de război. Pe întregul Sfintei Scripturi vedem faptele rele ale oamenilor care sunt folosite de Dumnezeu pentru a servi unui scop mai bun. Acest lucru nu vrea să spună că Dumnezeu a voit răul, ci mai degrabă că, odată ce răul a fost comis, Dumnezeu, aşa cum face de obicei, a transformat răul în ceva bun. De asemenea, aici, realităţile înspăimântătoare ale războiului ne sunt prezentate ca o imagine a propriei lupte spirituale, transformând aceste poveşti într-o sursă a edificării noastre duhovnicești. În acest context, se pare că, în timp ce citim descrierile războiului ca evenimente istorice, cuvintele „aşa vorbeşte Domnul” şi înţelesurile sancţiunii divine şi îndemnul, nu se aplică la lupta lor, ci la a noastră. Ceea ce vedem în aceste cărţi nu este Dumnezeu care le spune izraeliților: „Omorâţi-vă vrăjmaşii” ci, mai degrabă Dumnezeu spunându-ne: „Aşa cum izraeliții şi-au învins duşmanii, faceţi şi voi la fel cu inamicii voştri spirituali. Pentru că nu au lăsat pe nimeni în viaţă, nici măcar pe nou-născuţi, nu lăsaţi păcatul să rămână în viaţă, oricât de mic ar părea.”

Atunci, cheia înţelegerii acestor pasaje, este să recunoaştem că sunt atât istorice cât şi teologice. Nici să abandonăm adevărul istoric în favoarea purului simbolism, nici să impunem textului teologic o rigiditate conferită de un document istoric comun, ci pur şi simplu citind Scriptura ca Scriptură. (ipodiac. Kristian Akselberg)