Am aflat de curând, de la cineva drag, un citat magistral: „Tu, ca om, vei crește doar până la nivelul Adevărului pe care-l accepți despre tine”. Probabil o reluare ușor poetică după Leland Val Vandewall: „The degree to which a person can grow is directly proportional to the amount of truth he can accept about himself without running away”, dar, care, surprinde un adevăr fundamental despre ființa umană: omul nu devine adevăr, omul este Adevăr ce așteaptă în el blând și smerit pentru a putea fi descoperit, acum și în veci de veci.

În literatura genomică actuală, ADN-ul uman este definit ca infrastructura informațională de bază a organismului. Într-un sens mai profund, ADN-ul poate fi privit ca „scrierea” vieții în materie. Nu e o simplă metaforă, ci faptul că ființa biologică se menține printr-o rânduială internă care se transmite și se reînnoiește. Aceasta înseamnă că omul nu este doar suma părților lui, ci o unitate vie în care ordinea, relația și sensul apar dintr-o anume organizare care depășește vizibilul imediat și analizabilul de laborator.

În această lumină, ADN-ul devine un simbol sobru, deodată al limitei și al posibilității. Acesta arată că viața are o structură rațională și relațională fascinantă, că nu este arbitrară și că există o rațiune internă a creșterii și a formării ei. În același timp, ne amintește că nu tot ceea ce contează este vizibil sau ușor de redus la formule simpliste și că în biologie, ca și în om, partea „care se vede” nu e întotdeauna cea care explică totul. Aceasta pune în evidență realitatea: „Cuvântul Vieții” este purtat de o materie extrem de comprimată, iar sensul faptului de a fi nu se manifestă prin expansiune, ci prin formă, limită și rânduială. O ordine care nu anulează materialitatea, ci o face transparentă.

Mai mult, știința contemporană introduce o notă de realism epistemic care poate fi integrată teologic ca exercițiu de smerenie intelectuală, ce arată că nu doar interpretarea, ci și cartografierea completă a genomului a rămas mult timp incompletă. De asemenea, progresul științific ne mai spune ceva important despre cunoașterea acestei rânduieli care rămâne, inevitabil, parțială. Acest lucru poate fi înțeles ca o pedagogie a Adevărului în Iubire: realitatea este mai bogată decât descrierile noastre despre ea.

Așadar, pangenomul uman aduce un argument cu rezonanță antropologică foarte importantă: unitatea biologică a speciei nu se exprimă prin uniformitate, ci printr-o unitate capabilă să cuprindă diferențe structurale reale. Faptul că oamenii împărtășesc o unitate a firii, dar rămân ireductibil diferiți, sprijină o perspectivă antropologică teologică care subliniază că universalul nu anulează particularul, ci îl include. 

Dacă ADN-ul susține identitatea biologică, atunci, la nivelul persoanei, această continuitate devine locul unde libertatea, responsabilitatea și chemarea se pot așeza într-o rânduială aparte. Aici, întâlnirea dintre știință și teologie nu este un conflict, ci un realism: una descrie rânduiala vieții, cealaltă întreabă pentru ce este această rânduială și cum anume se împlinește ea.

Însă, după cum purtăm în noi un ADN biologic de o complexitate uluitoare, ale cărui funcții încă ne rămân o mare taină, tot așa putem spune, neîndoielnic, că purtăm în noi și un ADN spiritual, al sufletului. Baza sa fundamentală este Adevărul și Iubirea. Dacă în lumea bilogiei cunoașterea ADN-ului a făcut progrese impresionante, nu același lucru putem spune despre cele spirituale ale noastre. Adevărul și Iubirea cu anevoie mai ocupă agenda priorităților noastre. Dimpotrivă, din cauza dorinței tot mai extinse de putere, vizibilă în efortul de globalizare rapidă a societăților, ele sunt tot mai ignorate și mai diluate. 

Cu toate acestea, după cum realitatea biologică a ființei umane, cu epicentru în ADN, nu se poate clinti în ontologia ei, indiferent câte modificări s-ar opera în morfologia ei carnală, tot astfel Adevărul și Iubirea nu pot fi modificate din structura ființei umane. Ele sunt ADN-ul ce structurează ontologic întreaga ființă umană, în tot realismul ei văzut și nevăzut, știut și neștiut, respctiv toată realitatea existentă, văzută și nevăzută.

Adevărul și Iubirea sunt inima de taină ce leagă direct și continuu realitatea creată de cea necreată, creația de Creator. Este „cordonul ombilical” ce stă exclusiv pe Voia Creatorului, nu pe voia creației. Practic, prin acest „cordon” se transferă toată cele ale Creatorului către creatură făcându-le capabile să trăiască o singură Viață în distincție unitară și în unitate distinctă. Și pentru că acest Adevăr este direct și nedespărțit de Iubire, fiind cauza care L-a determinat pe Dumnezeu să zidească lumea, noi Îl putem doar iubi. Ne putem îndrăgosti de Adevăr, timp în care aflăm și Calea prin care Îl descoperim în noi înșine, în tot ce suntem și putem fi, în cele ce ne înconjoară, în cele pe care le dorim și în cele pe care le așteptăm.

Într-o exprimare paradoxală, putem spune că suntem „condamnați” la Iubire în Adevăr și la  Adevăr în Iubire. Față de ele nu avem altă opțiune, oricât de liberi am fi. Putem opta să le separăm, să le ignorăm sau să le banalizăm, de aici toată tragedia existenței, dar a negocia cu ontologia lor este imposibil. Adevărul că suntem creați din Iubire este toată libertatea, dar și toată povara creației.

Avem, așadar, în Iubire și Adevăr, nedespărțite, același „ADN” cu Dumnezeul nostru care ne-a creat, mai mult decât îl avem cu părinții noștri, cu moșii și strămoși, cu întreg neamul omenesc, cu toată creația; deși, la modul ontologic, această țesătură de relații antropologice tot nemodificată rămâne. Adevărul-Iubire străbate deopotrivă pe om și pe Dumnezeu la timpul prezent. Dumnezeu este Izvorul continuu, noi beneficiarii direcți. Este un ADN deschis explorării în toate direcțiile, vulnerabil în toate dimensiunile, nemodificabil în realism și neclintit în substanța lui. 

În același timp, Adevărul Iubirii și Iubirea Adevărului reprezintă poziția deplin sănătoasă a ființei umane și a întregii existențe. Când omul își face din ele ținta căutărilor de toată vremea, sufletul intră spontan într-o celebrare continuă, ca cel ce și-a aflat temeiul, iar cele ale trupului sărbătoresc în echilibru, fiind activate doar în funcționalitatea lor naturală. Aceasta face ca viața să-i fie o neîncetată stare de prăznuire, întrucât toate cele ce constituie ființa umană poartă în ele ADN-ul Adevărului în Iubire, singura motivație a existenței sale nesfârșite.

Și, dacă Hristos, Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat, S-a întrupat fără nicio scădere în tot ADN-ul realității umane, de ce nu am crede că avem același ADN cu Dumnezeu? Dacă nu am avea același ADN, nici El nu S-ar fi putut întrupa și nici noi nu ne-am fi putut îndumnezei. Aici este toată miza: a primi sau a refuza această realitate. De aceea spuneam, la început, că citatul pe care l-am auzit surprinde magistral realitatea: nu putem crește decât până la măsura Adevărului pe care-l acceptăm despre noi și despre întreaga existență în care am fost aduși. În această acceptare stă ascuns cu Iubire răbdătoare Ziditorul nostru, Care așteaptă să ne crească peste măsură în ceea ce, El Însuși, a așezat în noi cu atâta dibăcie.