După cum teologia Sfântului Vasile a stat la baza formulei de credință de la Sinodul II Ecumenic cu privire la persoana Sfântului Duh, tot astfel claritatea gândirii papei Leon a constituit un punct de plecare pentru formula de credință de la Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon, prin care se mărturisește unitatea celor două naturi, dumnezeiască și omenească, în Persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat.

Amănunte biografice

Sfântul Leon provenea din aristocrația romană și, încă de pe când era diacon al papei Sixt al III-ea, era cunoscut ca teolog de excepție, așa încât Sfântul Ioan Casian i-a dedicat Tratatul contra lui Nestorie. Nu mult după preluarea scaunului Vechii Rome, pe care a stat timp de 29 de ani, a început să combată învățăturile eretice maniheene proferate în cetate cu sprijinul migratorilor vandali, având un mare succes în restabilirea dreptei credinței. O atitudine asemănătoare a avut și împotriva ereziei pelagiene. Dar ierarhul era atent și la misiuneafilantropică, având grijă de toți cei oropsiți într-o vreme când Roma era năpădită de foamete, sărăcie și o mulțime de refugiați, care se adăposteau între zidurile cetății de atacurile migratorilor.

Leon a avut și o imensă influență în politica extrem de instabilă a vremii, fiind numit într-o scrisoare, de împăratul bizantin Teodosie II, „Patriarh al Occidentului”, titulatură păstrată apoi de toți papii Romei, până de curând. Tot în spațiul politic, ilustrul Leon s-a impus cu mare succes ca delegat al împăratului roman de Apus, Valentinian III (425–455), în timpul întâlnirii din 452 la Mincio (lângă Padova) cu Attila, conducătorul hunilor. Potrivit tradiției, Attila ar fi văzut de-a dreapta și de-a stânga episcopului Romei pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel, care țineau în mâini săbii cu care l-au amenințat să facă ascultare de arhiereul lui Dumnezeu. Astfel,„biciul lui Dumnezeu” s-a arătat supus ierarhului Cetății Eterne și și-a retras trupele, cruțând orașul de la un mare prăpăd, care totuși s-a produs trei ani mai târziu, prin năvălirea vandalilor lui Genseric. Dar și aceștia, la intervenția lui Leon,deși au produs numeroase jafuri și stricăciuni, au cruțat viețile romanilor.

În afară de o călătorie misionară în Galia din timpul diaconatului său, papa nu a părăsit vreodată Italia, însă a avut un cuvânt important de spus în ceea ce privește discuțiile și disputele teologice ale vremii sale. În anul 448, la Constantinopol, un sinod prezidat de arhiepiscopul Flavian a condamnat erezia lui Eutihie cunoscută în istoria creștină ca monofizism (de la termenii grecești monos, unul/una și physis, fire sau natură), care învăța greșit că, după Întrupare, Domnul Hristos ar avea nu două firi – dumnezeiască și omenească – ci doar una, dumnezeiască. Încingându-se disputa, atât Eutihiecât și Sfântul Flavian au întreținut o corespondență teologică cu papa Leon. Acesta din urmă a dovedit multă înțelepciune și echilibru, apărând ortodoxia arhiepiscopului Constantinopolului și expunându-și într-un mod magistral învățătura sa teologică în Scrisoarea dogmatică către Flavian(Epistola XXVIII ad Flavianum Episcopum Constantinopolitanum contra Eutychis perfidiam et haeresim, MPL 54, col. 753-782). În această scriere nu foarte lungă,rămasă în istoria bisericască sub numele de „Tomosul către Flavian”, Leon clarifică cu multă limpezime învățătura despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu și unitatea dintre firea dumnezeiască și cea omenească, fără amestecare, în Persoana unică a lui Iisus Hristos.

Tomosul papei Leon către arhiepiscopul Flavian

Papa Leon îi transmitea la 13 iunie 449, arhiepiscopuluiFlavian, că Eutihie a ajuns să învețe greșit din presupuneri nefondate și ignoranță fiindcă, în nebunia lui, a refuzat adevărul mărturisit în scrierile rofeților, Apostolilor și în Sfintele Evanghelii și, căutând o explicație proprie, a ajuns să fie mai puțin înțelept decât candidații la Botez care mărturisesc începutul Crezului. Arhimandritul eretic, dacă ar fi vrut să priceapă mai multe despre întruparea Fiului lui Dumnezeu, ar fi putut „să asculte cu ureche binevoitoare mărturisirea de credință comună și unanimă prin care toți credincioșii își afirmă credința în Dumnezeu-Tatăl Cel atotputernic și în Iisus Hristos, Fiul Său unic, Domnul nostru, Care S-a născut de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria. Aceste trei afirmații distrug uneltirile tuturor ereticilor”. Papa explică apoi: în mărturisirea lui Dumnezeu-Tatăl se afirmă totodată co-eternitatea Fiului și faptul că Acesta nu e nici posterior, nici inferior Lui. Iar în mărturisirea nașterii Fiului de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, se mărturisește nașterea Lui în timp, umană, care nu a schimbat nimic nașterii dumnezeiești veșnice, ci mai degrabă a schimbat ceva în cele omenești, nimicind puterea păcatului și, totodată, păstrând fecioria Maicii Domnului.

Fin cunoscător al Scripturilor, Leon face apoi uz de pasaje noutestamentare despre descendența davidică a Domnului Iisus (Mt. 1, 1 și Rom 1, 1-3), respectiv vechitestamentare despre făgăduința trimiterii unui Răscumpărător (Fac. 12, 3; Is. 7, 14; Is. 9.5) concluzionând că Eutihie a răstălmăcit textele biblice și postulează greșit că Domnul a luat un trup creat special în acel scop, așadar Întruparea din trupul omenesc al Maicii Domnului nu ar fi fost una reală. Papa explică foarte clar că la Întrupare, „Duhul Sfânt a dăruit rodnicia Fecioarei, însă realitatea trupului a fost luată din trup și după cum „înțelepciunea și-a zidit sieși casă” (Prov. 9,1) tot așa „Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi” (Ioan 1, 14), adică în acest trup pe care l-a luat de la om și care era animat de un spirit de viață rațional”.

Insistând în clarificarea teologică a efectelor Întrupării, el afirmă că „proprietăție fiecăreia dintre aceste două firi (dumnezeiască și omenească) fiind deci păstrate și unindu-se în unica persoană, maiestatea a asumat smerenia, forța slăbiciunea, veșnicia mortalitatea, iar pentru a plăti datoria condiției noastre, natura inviolabilă s-a unit cu natura pasibilă astfel încât, așa cum se cuvenea pentru vindecarea noastră, același unic Mijlocitor între Dumnezeu și oameni, omul Iisus Hristos pe de o parte să poată muri și, pe de altă parte, să nu poată muri. Deci Dumnezeul adevărat S-a născut în firea perfectă și întreagă a unui om adevărat, fiind întru totul în ale Sale și întru totul în ale noastre”. Luând firea omenească, Domnul Și-a asumat starea de rob, dar nu a luat asupră-Și și stricăciunea păcatului. Astfel, a îmbogățit firea omenească, neștirbind ceva din firea Sa dumnezeiască. Această formă nemaivăzută de întrupare e văzută ca un plan divin tainic de a-l scoate pe om din tovărășia sa cu diavolul, iar în această unire, „după cum Dumnezeu nu S-a schimbat din cauza milostivirii Lui, tot astfel nici omul nu e mistuit de demnitatea divină. Fiecare fire face, în comuniune cu cealaltă, ceea ce îi este specific, Cuvântul înfăptuind ceea ce este al Cuvântului, iar trupul săvârșind ceea ce este al trupului”.  

Epistola accentuează permanent unitatea celor două firi în Persoana lui Hristos, nu punându-le în opoziție, ci arătându-le conlucrarea fără ca acestea să se contopească una în cealaltă:„A flămânzi și a înseta, a fi obosit și a dormi ține evident de firea omenească; însă a hrăni cu cinci pâini cinci mii de oameni, a da samarinencei apa cea vie (…), a merge pe mare fără ca picioarele să i se scufunde, a mustra furtuna și a liniști trufia valurilor, fără îndoială, este dumnezeiesc”. În această diferențiere însă păstorul romanilor vede aceeași lucrare inseparabilă a singurei Persoane a Cuvântului, Care are „de la noi” natura umană, iar de la Tatăl, divinitatea. Pornind de la acest înțeles al singurei Persoane a Cuvântului se mărturisește în Crez că Fiul lui Dumnezeu „S-a răstignit” și „S-a îngropat”. Cu același trup răstignit a și înviat, dăruind ucenicilor Săi harul Duhului Sfânt. Timpul dintre Învierea și Înălțarea Domnului demonstrează unitatea celor două naturi.

După această magistrală expunere a dualității firilor și unității Persoanei Cuvântului, papa critică nepriceperea lui Eutihie repetând un verset ioaneic binecunoscut: „orice duh care mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu. Şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist” (1 Ioan 4, 2-3). Apoi, parafrazând numeroase locuri evanghelice și apostolice despre sângele curățitor și răscumpărător al Celui Răstignit, afirmă că Biserica trăiește din credința că „în Hristos Iisus nu există umanitate fără adevărată divinitate,nici divinitată fără adevărată unitate”.

În finalul scrisorii, Leon condamnă afirmația lui Eutihie că Domnul ar fi avut două firi înainte de unire (întrupare), iar apoi numai una singură, solicitând lui Flavian și sinodalilor să fie cât se poate de fermi și să îl determine să renege această afirmație blasfemiatorie verbal și în scris. Numai dacă va dovedi pocăință, să fie reprimit în Biserică, fiindcă este de mare folos atunci când credința este apărată de cei care odinioară o contestau.

Importanța Tomosului lui Leon

Papa a trimis scrisoarea sa către Sfântul Ierarh Flavian printr-o delegație din care făceau parte episcopul Iuliu de Puteoli, preotul Renatus și diaconul Ilarie. La vremea în care o scrisese, împăratul Teodosie și sfetnicul său Hrisafie, neplăcut impresionați de personalitatea arhiepiscopului Constantinopolului și de influența sa crescândă, convocaseră un  nou sinod la Efes, pentru a rediscuta cauza arhimandritul Eutihie. Acesta a fost prezidat de arhiepiscopul alexandrin Dioscor care, în teroarea călugărilor parabolani ce-l însoțeau, în loc să cerceteze speța lui Eutihie, l-a judecat pe Flavian alături de alți șase episcopi ortodocși. Sinodalii nu au dat cuvântul nici lui Flavian și nici celor care trebuiau să citească „Tomos”-ul papei Leon. La 8 august 449 Eutihie a fost exonerat fiind declarat „ortodox”, iar Flavian a fost depus din treaptă și condamnat la exil, în ciuda protestelor trimișilor papali, care au scăpat cu greu din haosul creat, fugind cu o corabie către Roma. La scurtă vreme, din cauza abuzurilor la care a fost supus, Sfântul Flavian a trecut la cele veșnice în Hypaipa, un oraș din Lidia (la circa 70 km de Efes).  

Aflând de cele întâmplate, papa a numit sinodul de la Efes „tâlhăresc”, nume cu care a și intrat în istorie. Dar în 450, după moartea împăratului răsăritean Teodosie II, sora acestuia,Aelia Pulcheria Augusta (450-453) a preluat tronul imperial și, după căsătoria cu generalul Marcian, a convocat sinodul de la Calcedon în anul 451, cunoscut ca Sinodul IV Ecumenic. Aici, Tomosul papei Leon a fost numit „coloana împotriva eterodocșilor, care favorizează dogmele Ortodoxiei”, ideile sale remarcându-se ca ecouri în formula dogmatică a părinților calcedonieni:

„Urmând deci Sfinților Părinți, am învățat toți să mărturisim într-un glas pe Unul și Același Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, desăvârșit pe Același în dumnezeire și desăvârșit pe Același în omenitate, Dumnezeu cu adevărat și om cu adevărat pe Același, din suflet rațional și trup, deoființă cu Tatăl după dumnezeire și pe Același deoființă cu noi după omenitate, întru toate asemenea nouă afară de păcat, înainte de veci născut din Tatăl după dumnezeire, iar în zilele de pe urmă Același pentru noi și pentru a noastră mântuire din Maria Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, după omenitate; pe Unul și Același Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut, cunoscut în două firi în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărțit, nedespărțit, deosebirea firilor nefiind desființată nicidecum din cauza unirii, ci păstrându-se mai degrabă însușirea fiecărei firi și concurgând într-o persoană și într-un ipostas, nu împărțit și divizat în două persoane, ci pe Unul și Același Fiu, Unul-Născut Dumnezeu-Cuvântul, Domnul nostru Iisus Hristos”.

Toate faptele papei Leon, dar mai ales contribuția sa teologică la formularea dogmatică a dreptei credințe, l-au impus pe bună dreptate ca fiind „cel Mare”. După o păstorire rodnică și binecuvântată, a trecut la cele veșnice la 10 noiembrie 461, fiind pomenit în data de 18 februarie, la două zile distanță de fratele său întru slujire din Răsărit, Sfântul Flavian și la o zi după împărăteasa Pulcheria și împăratul Marcian, Biserica așezându-i simbolic unul după celălalt, ca împreună păzitori ai dreptei credințe.

Scrisoarea lui Leon, episcopul Romei, către Flavian, episcopul Constantinopolului, despre Eutihie (Tomul lui Leon)este tradusă în limba română în colecția: Pr. Sorin Şelaru (coord.), Viorel Coman și George Gherga, Hotărârile dogmatice ale celor șapte Sinoade Ecumenice, pp. 322-353, Basilica, București 2018