Episcopul Melchisedec Ştefănescu – de 13 ani contemporanul nostru
De 13 ani, an de an, în luna mai, la Centrul eparhial de la Roman se sărbătoresc "Zilele Episcop Melchisedec". Evenimentul a intrat deja în conştiinţa romaşcanilor, lui adaugându-i-se în ultimii ani sărbătoririrea zilelor oraşului întemeiat de muşatini acum mai bine de 600 de ani.
Scrutând retrospectiv viaţa şi opera marelui ierarh Melchisedec Ştefănescu, pe de o parte, precum şi influenţa sa asupra posterităţii, pe de altă parte, reuşim cu greu să recompunem complexa sa personalitate şi să identificăm locul pe care acesta îl ocupă în pleiada marilor spirite religios-naţionale ale poporului român creştin. Melchisedec trece peste generaţia sa, aşezându-se cu smerenie în rândul marilor ierarhi ai Ţărilor Române: Dosoftei, Varlaam, Antim Ivireanul, Veniamin Costachi, Andrei Şaguna etc, împletindu-se în cununa spiritelor ce definesc sufletul nostru naţional.
Episcopul Melchisedec Ştefănescu a desfăşurat o activitate titanică, remarcându-se atât în viaţa bisericească, în multiplele ei aspecte, cât şi pe plan istoric, politic, educaţional şi cultural, dovedindu-se o personalitate enciclopedică ce a reuşit să traseze punţi de legătură între toate palierele vieţii socio-culturalo-religioase.
Icoană a Ortodoxiei româneşti
S-au scris, se scriu şi se vor mai scrie încă multe pagini care să reliefeze activitatea neobositului ierarh moldovean, cel care a ştiut să marcheze, ca nimeni altul, timpul său. De aceea, devine o datorie de onoare - mai ales pentru cei care activăm în eparhia unde el a păstorit - în a face cunoscută misiunea încredinţată cândva, de Dumnezeu, ilustrului ierarh. A-i evoca personalitatea şi lucrarea nu înseamnă a înfăptui o corvoadă sau a schiţa o biografie care să uimească, fără a schimba în vreun fel starea sufletească a cititorului, ci a prezenta un model de trăire autentică a Evangheliei lui Hristos, a aureola o icoană a Ortodoxiei româneşti. Episcopul Melchisedec rămâne, fără îndoială, cea mai emblematică personalitate a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea.
A fost un ierarh complex: erudit şi literat, istoric şi diplomat, administrator al Tainelor lui Dumnezeu şi liturgist, profesor şi teolog, orator şi scriitor, drept şi milostiv, urmând ca şirul termenilor care definesc polivalenţa acestui episcop să se prelungească pe măsura studiului personal şi prin consultarea cărţilor dedicate activităţii sale. Suntem convinşi că nenumărate lucrări şi studii vor redefini şi valorifica această marcantă personalitate culturală, fără a avea vreodată pretenţia de a o epuiza.
Ministrul Cultelor în guvernul Kogălniceanu
Laborioasa sa activitate constituie, pentru teologia contemporană, o permanentă sursă de inspiraţie şi, în acelaşi timp, devine un obiect de studiu pentru istoricii bisericeşti şi biografi. Deşi foarte vastă, se desprind câteva dominante ce pot constitui un itinerar al redescoperirii personalităţii sale plurivalente.
În plan social-administrativ, Melchisedec a fost ales deputat în Divanul Ad-hoc, unde şi-a îndeplinit cu responsabilitate mandatul, luptând pentru ca Biserica Ortodoxă să-şi păstreze identitatea şi autonomia. Pentru calităţile şi deosebita implicare în bunul mers al problemelor civice, a fost numit ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Om înzestrat cu multă înţelepciune, caracter intuitiv, episcopul Melchisedec Ştefănescu a înţeles repede că funcţiile dobândite în ordinea umană nu sunt compatibile cu misiunea Bisericii. De aceea, după scurt timp, cu delicateţe, se retrage din slujba de ministru.
Ca activitate în slujba naţiunii, Melchisedec Ştefănescu a contribuit la formularea şi susţinerea idealurilor naţionale ale vremii, în calitate de continuator al dezideratelor naţionaliste ale paşoptiştilor. A ştiut să identifice „cuceririle trecutului” şi să le evalueze constructiv, transformându-le în modele pentru contemporaneitate, dar şi pentru posteritate. A avut un rol duhovnicesc decisiv în viaţa bisericii naţionale, contribuind la unirea celor două biserici din Moldova şi Ţara Românească, ajungând ca în 1865 să se întrunească la Bucureşti, pentru prima dată, un sinod general al Bisericii Ortodoxe Române. După cum se ştie, Episcopul Melchisedec este Părintele Autocelafiei Bisericii Ortodoxe Române.
În planurile educativ şi didactic, surprindem demersul susţinut al ierarhului, care se materializează în organizarea şi direcţionarea învăţământului religios şi laic, preocupându-se în mod direct de conceperea instrumentelor necesare unei educaţii adecvate spiritului vremii. Reputatului ierarh i se poate atribui şi apelativul de om- instituţie, pentru că a reuşit să facă sinteză într-o lume parcelizată şi fracturată de interese ştiinţifice diversificate, punând Biserica în centrul interdisciplinarităţii şi al ştiinţelor universale. Mai recent, studiile dedicate ierarhului au scos la iveală şi rolul determinant al acestuia în domeniul muzical, prin susţinerea transcrierii cântărilor bisericeşti din notaţie bizantină în notaţie guidonică, prin recuperarea manuscriselor muzicale, tipărirea unei sinteze istorice a evoluţiei cântărilor bisericeşti.
În plan sociocultural, ierarhul a îndeplinit diverse funcţii didactice: învăţător, inspector, profesor de teologie, autor de manuale, director de seminar, conferenţiar la diverse simpozioane de teologie, organizate atât în ţară, cât şi în străinătate. S-a făcut cunoscut mai ales prin lucrările cu caracter istoric, care au devenit opere de referinţă în domeniu. Două cronici importante, privind scaunele episcopale de la Huşi şi Roman, îl arată pe Melchisedec drept un ierarh erudit, aplecat spre studiu şi cercetare, care emite şi propune cu argumente solide interpretări noi asupra unor păreri istorice, consemnează cronologic lista ierarhilor eparhioţi, integrează activitatea bisericească în viaţa socială.
Având în vedere autoritatea lui Melchisedec în plan bisericesc, politic şi cultural, remarcăm implicarea sa în încercarea de modernizare şi de eşalonare a legislaţiei bisericeşti la actualitatea şi necesitatea timpului său. A contribuit personal la întocmirea unor regulamente pentru disciplina monahală şi bisericească, pentru învăţământul teologic, pentru alegerea arhiereilor, revizuirea şi editarea lucrărilor bisericeşti, ca şi pentru apărarea Ortodoxiei. De asemenea, se remarcă importanta sa contribuţie la întocmirea Legii Organice, care prevedea constituirea şi funcţionarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
În urma memoriului către Patriarhia ecumenică, întocmit de Episocopul Melchisedec Ştefănescu, s-a sfinţit pentru prima dată în ţara noastră Sfântul şi marele mir, în 1882, iar în 1885 a avut un rol hotărâtor în recunoaşterea autocefaliei.
Identificarea românismului cu Ortodoxia
O latură mai puţin cunoscută a ierarhului, şi anume cea de omilet, a fost scoasă în evidenţă de munca de cercetare recentă, prin editarea volumului de predici al ierarhului, Cuvinte din Cuvânt. Omilii inedite, care a inaugurat la Editura Filocalia colecţia Omnia, care-şi propune editarea celor mai importante şi inedite pagini scrise de ilustrul ierarh. Observăm faptul că Melchisedec , predicator neobosit, a înţeles faptul că zidirea unui neam se realizează prin cuvântul care primeşte puterea harului divin şi de aceea recuperarea manuscriselor oarecum părăsite în Biblioteca Academiei Române constituie un prilej de adevărată împărtăşire prin cuvinte.
Nu în ultimul rând, trebuie subliniată atitudinea milostivă a luminatului ierarh. Pe elevii săraci şi silitori la carte, episcopul îi întreţinea personal la şcoală, iar pe alţii îi primea ca bursieri în cadrul seminarului. Melchisedec a hotărât ca din dobânzile capitalului său să dea anual câte o mie de lei unui student român plecat la studii la Kiev, din dorinţa ca întotdeauna, prin aceşti oameni instruiţi, să se realizeze o permanentă conexiune cu izvorul slavon al Ortodoxiei. Dintre cei care s-au bucurat de sprijinul material al episcopului reţinem pe Nicodim Munteanu, al doilea patriarh al României.
Melchisedec a mai prevăzut în Testamentul său şi înfiinţarea unei şcoli de cântăreţi, elevii urmând să beneficieze de cele necesare, precum şi a unei grădiniţe pentru copiii orăşenilor.
Dorinţa cea mai intimă a ierarhului, care este în acelaşi timp şi marca destinului său, este aceea de a ieşi din cadrul restrâns al imediatului familial, pentru a îmbrăţişa marea familie ortodoxă, căreia îi lasă amprenta existenţei sale: „Vocaţiunea mea în lumea aceasta nu a fost ca să muncesc şi să mă îngrijesc pentru căpătuirea rudelor mele după trup, ci pentru marea familie duhovnicească, care este Biserica şi fiii ei cei credincioşi”(Episcopul Melchisedec). În acest sens se surprinde dorinţa lui Melchisedec de identificare a românismului cu Ortodoxia şi de ridicare prin cultură şi demnitate naţională a poporul drept-credincios.
