Nu știu dacă se întâmplă mai des decât acum 100 sau 1000 de ani dar fiind mai aproape de ceea ce pot vedea cu ochii, pare mai presant, pare că acum s-a adunat tot ce nu s-a întâmplat în ultimii 2000 de ani. Ne face cu ochiul la tot pasul și uneori ne lăsăm prinși, alteori găsim tăria de a ne păstra demnitatea umană și a nu lua în seamă ceea ce pare a fi, nefiind.

Dracul ne face cu ochiul peste tot. Probabil ați auzit vorba că banul e ochiul dracului. Despre acest fel de făcut cu ochiul este vorba în cazul în care nu v-ați dat seama până acum. Și mulți, mult prea mulți dintre noi socotim banul ca fiind piatra filozofală a epocii în care trăim, regula de aur fiind că aurul face regula. Și ce este de plâns, e că de multe ori ne comportăm exact ca și cum acesta ar fi crezul nostru în viață. Să strângem mulți, mulți bani, multă avere.

Mântuitorul a fost vândut pe 30 de arginți. Frați s-au înjunghiat sau au ajuns în procese interminabile de la avere. Români au fost vânduți pe câte un vagon de sare căci la atâta era prețuit un fugar peste hotare de către partid și de către cei care îl trimiteau înapoi.

Ioan Slavici povestește un fapt real, ultimul proces la care a participat ca avocat, în articolul Robia modernă publicat în Apărarea Națională în 1902. O mamă s-a judecat cu fiica ei de la averea rămasă după moartea bărbatului și au ajuns și fără avere și datoare vândute la cei care obișnuiau să profite de pe urma unor astfel de situații. Dar dă-i Doamne românului mintea cea de pe urmă, așa-i?

Dar ce poți cere bietului om care a fost învățat să tot rabde de toate lipsurile atâta vreme cât cei care ar trebui să-i fie pavăză și lumină s-au făcut răpitori și întuneric? Am avut conducători care au sângerat pentru popor și nu au căutat fiece motiv ca să-l jefuiască și mai mult. Am avut oameni învățați care au adus lumină în casele și în mințile oamenilor și nu și-au construit singuri piedestale ca să poată să fie venerați ca niște zei. Am avut sfinți, nu răpitori, iubitori de câștig necinstit și neîndestulați cu laptele turmei.

Totuși nu suntem ca și cartofii, nu tot ce avem mai bun este sub pământ. Ceea ce a fost ne poate fi exemplu. Cel mai important lucru pe care-l avem acum este potențialul imens al fiecăruia dintre noi. Suntem ceea ce putem deveni îi spuneam cuiva acum câteva zile. Pavel, vasul ales al Bisericii din pântecele maicii sale, așa cum singur spune, ar fi putut să nu răspundă chemării. Totuși a vrut să facă ceea ce a fost chemat să lucreze și a devenit apostolul neamurilor. Suntem vase alese pentru că am primit chemarea. Mulți chemați, puțini aleși, are de a face cu voința noastră și nu cu vreun capriciu al sorții.

O ducem greu, da. Cel puțin marea majoritate o ducem greu deși au ajuns și miliardarii să se plângă că nu le mai ajunge de benzină de la o lună la alta pentru flotele de iachturi și pentru elicopterele personale sau cu greu pot să-și mai cumpere câte o casă pe săptămână. O ducem greu. Dar dacă luăm de la cel de lângă noi, și el o duce cam la fel de greu, nu însemnă că-l omorâm pe el ca să putem trăi noi? Dacă noi avem mai mult însemnă că altcuiva îi lipsește. Nu există bani făcuți cu ciocanul decât la nivel de stat și de bănci naționale. Cine crede că economia funcționează după principiul bagi un ban și scoți zece fără prea mult efort, este fie escroc, fie escrocat indiferent de treapta politică sau socială în care se află.

Ce ar trebui să facem? Să nu mai furăm, să nu mai înșelăm, să nu mai răpim ce nu este al nostru. Ăsta pare un lucru cumplit de greu pentru noi, românii, obișnuiți prea adesea cu necinstea, cu mersul pe pile, cunoștințe și relații. Și mai ales dacă am apucat să creștem într-un mediu în care toți sau aproape toți în jurul nostru furau ca să poată supraviețui, această educație a devenit aproape stigmă arhetipală în inima noastră.

Totuși, dacă nu am mai idolatriza banul, dacă nu l-am mai socoti ca o rezolvare supremă a tuturor problemelor, dacă nu am mai lua atât de mult aminte la făcutul lui din ochi, probabil că ne-ar fi mai ușor să ne dezvățăm de cele rele pe care le-am moștenit sau le-am crescut în noi cu voie sau fără voie. De la vlădică până la opincă, cum zice poporul, să mai lăsăm grija pentru dolarul de mâine celui care nu poate vedea tămâie în fața ochilor fără să o ia la sănătoasa și să căutăm la adevărata valoare a vieții. Nu tot ce zboară se mănâncă și nu tot ce e prețuit cu bani mulți are valoare. Mai mult, pe lucrurile cu adevărat valoroase nu se poate pune preț, așa cum nu se poate pune preț pe viața unor copii arși de vii, eveniment care a scandalizat o țară, sau a altora uciși înainte de a vedea lumina zilei, evenimente trecute prea des cu vederea și plătite cu echivalentul a câteva grame de argint.

Orice lucru are atâta putere cât îi acordăm noi. Dacă vom crede că banul e șeful, pe el îl vom avea de stăpân. Dacă însă vom realiza că nu este decât un mijloc facil de a face schimburi între ceea ce pot face eu și au nevoie alții și ceea ce pot face ei și am nevoie eu, scopul vieții noastre nu va mai fi să adunăm grămezile de aur ci să lucrăm atâta cât este nevoie ca să avem ce ne trebuie rupându-ne din postura de consumatori de dragul consumului, oameni fără timp, mereu stresați și mereu în goană după ochiul acela care a sclipit spre noi.