Ne-am blocat în comportamente sociale și credem, chiar credem, că ele trebuie să definească Biserica. Nu reușim să țesem un dialog de lumină că imediat murdărim pânza fină a păcii cu mâzga de infantilism spiritual în care ne scăldăm nu de puține ori discursul public. Semănăm tare mult cârcotașilor din Evanghelia Duminicii peste care apune, cântec de vecernie, tihna zilei.

Să ne aducem aminte de cea mai prețioasă icoană pe care textul liturgic o surprinde cu măiestrie de har: „Ca un mort neîngropat fiind slăbănogul, văzându-te pe Tine a strigat: Miluiește-mă, Doamne! Că patul meu mormânt s-a făcut mie. Care-mi este folosul vieții? Scăldătoarea oilor nu-mi este de ajutor, căci nu am pe nimeni care să mă arunce, când se tulbură apele. Ci la Tine vin, Izvorule al tămăduirilor, ca și eu împreună cu toți să strig: Atotputernice, Doamne, slavă Ție!” (Stihira a 2-a Idiomelă a Vecerniei Mari). Pare strigăt de disperare, dar și de intuire a Celui Căruia i se adresează. Mereu am văzut în paraliticul acesta omul înțelepțit de suferința fizică. Care știe că nu are vindecare, dar crede că ea poate să se ivească. Vitezda e mai degrabă un loc al vitezei de reacție. Nimic din blândețea oilor căreia le era dedicată nu putea ajuta un om în „concursul” aruncării în apele tulburate. Paraliticul nostru înțelege bine acesta. E depășit și niciun om nu e lângă el. Vor fi fost, cândva, la început, cât va fi avut bani pentru aceasta, dar acum, după 38 de ani nu mai este interesant pentru niciun vânător de recompense. E fără scăpare.

Poate că undeva era și riscul de a ajunge în cercul trei sau patru al așteptării – fotografii mai vechi prezintă urme ale unei astfel de organizări care va fi fost folosită până spre anul 70 de mica comunitate ce aștepta mișcarea apei, apoi de romanii care au alcătuit un soi de sanatorium, ori, mai târziu, de creștinii care au făcut un spital pentru bolnavi chiar acolo, în buza vechilor izvoare tămăduitoare – ori pur și simplu să rămână uitat, într-un colț al lumii mici, dar dure, a Vitezdei. Ce înțelegem din comportamentul omului este că paralizia lui era una mai degrabă a picioarelor, o țintuire la patul suferinței. Asta nu îl face tăcut. Ori să nu înțeleagă cele din jur. Va fi văzut și ratarea altora, nu doar a lui. Și cred că însănătoșirea altora va fi fost prilej de bucurie pentru el. Nu știu de ce, dar nu mi-l închipui supărat că celorlalți le este bine, le-a mers, au reușit. 

Îl simt ca pe un frate de însoțire la suferință, nu ca pe un competitor la sănătate. Priviți la inteligența lui luminoasă, la ironia sa – amendată oarecum de Domnul Hristos pe teritoriul Templului – pentru că nu prin ironie se dă mărturie Numelui Său. Nici prin privire de „sus” asupra neînțelepciunii celorlalți. Domnul îl încurajează să nu mai greșească pentru că în lumea celor care merg în picioare lucrurile nu mai sunt atât de simple. Cine a stat vreodată internat îndelung la spital știe că lumea se reduce la orizontul patului în care te zbați cu boala. Un soi de exercițiu pentru groapă – căci spunem, nu-i așa, în rugăciunile serii „Doamne, au nu-mi va fi acest pat groapă...” – și ridicarea din pat e prăznuită de obicei cu bucurie și de cei din jur. Te încurajează și se bucură. Și nimic nu e mai greu decât tu să te ridici în salonul în care, alături de tine, alții încă suferă sau au și plecat dincolo de linia suferinței. Am văzut cum aparținătorii câte unui om în suferință priveau cu ură către cel ce abia se vindecase. Și cum se repezeau la medicul aceluia să facă minuni. Nu conta gravitatea diferită a bolii – uneori chiar diferența de boală, nesesizabilă la vederea suficientă a nespecialistului – ori trecerea vârstei peste o boală cronică, nu conta decât ce voiau ei, ce credeau ei că se poate face. De altfel, această cultură a urii naște marea majoritate a tensiunilor din spitale și deseori, credeți-mă, nu ajută nicicum bolnavului. Nu altfel va fi fost la Vitezda. Nu altfel este astăzi în viețile noastre cei care ne aglomerăm în Vitezda minunilor cu gânduri că numai nouă ni se cuvine vindecarea. 

Hristos îl vindecă pe paralitic, dar noi rămânem cârtitori. Hristos ne vindecă bolnavii, dar noi rămânem paralizați în ura noastră unii către alții. Credem că numai noi contăm, numai nouă trebuie să ne fie bine. Numai nouă ni se cuvine să avem om să ne arunce în scăldătoare pe când apa se tulbură de Înger. Acum, Însuți Dumnezeu limpezește văzduhul cu Învierea Lui. Oare putem învăța din asta? Că nu putem trăi vindecarea noastră dacă nu ne bucură vindecarea celui de lângă noi. Când credem că boala lui e pedeapsă, iar a noastră eșec de tratament. Când nu înțelegem că vindecarea oricărui om de lângă noi uneori e mai de preț decât a noastră pentru că ea răspunde voii lui Dumnezeu. Ați văzut și voi că uneori lumea nu știe cum să se descurce cu foștii bolnavi reveniți acasă. Avem două mâini stângi în a-i îmbrățișa. Și ne mai lăudăm că i-am vrea acasă pe cei morți, tocmai ascunși în țărână să-și plece fruntea pe odihna lui Hristos. 

Vitezda este despre a privi cu iubire biruința celuilalt. Însănătoșirea lui. De aceea, cred că obiceiul ca un vindecat de boală oncologică să bată într-un clopot biruința în terapie e rupt din obiceiul Vitezdei: îi bucură pe ceilalți, îi încurajează că se poate! Știm că Hristos a Înviat. El este cel care cântă bucuria în fiecare vindecare. Și ne însoțește peste pragurile morții făcându-ne viețile văzduh de Lumină!