Anul omagial 2026, dedicat în Biserica Ortodoxă Română pastorației familiei creștine, precum și comemorării sfintelor femei din calendar, se așază sub semnul unei revalorizări teologice și duhovnicești a chipului feminin ca purtător de lumină, statornicie și viață în Hristos. În tradiția ortodoxă, femeia nu este doar ocrotitoare a căminului, ci inimă rugătoare a familiei, pedagog al credinței și martor tainic al jertfei cotidiene, prin care Evanghelia se transmite din generație în generație. Această vocație mântuitoare, adesea lucrată în tăcere și smerenie, a fost confirmată prin proclamarea oficială a canonizării celor 16 sfinte femei de neam românesc, eveniment de o însemnătate spirituală majoră petrecut la Catedrala Patriarhală istorică din București, la data de 6 februarie 2026. Înălțătorul act liturgic recunoaște și propune ca modele de sfințenie și statornică mărturisire pe aceste fiice ale neamului românesc și ale Bisericii lui Hristos din România. Tomosul  de canonizare nu este doar o cinstire a trecutului, ci o chemare permanentă adresată femeii creștine de astăzi, de a-și asuma, în duh de rugăciune și responsabilitate, rolul ei esențial în viața Bisericii și a societății contemporane.

Prin actul de canonizare din 6 februarie 2026 bătrâna Moldovă a mai primit încă șase sfinte proteguitoare: Sfânta Cuvioasă Mavra de pe Muntele Ceahlău, Sfintele Cuvioase Maici Nazaria, Olimpiada și Elisabeta de la Văratec, Sfânta Olimpia de la Fărcașa și Sfânta Mărturisitoare Blandina de la Iași. Aproape jumătate dintre noile sfinte canonizate sunt legate de spațiul moldav. Din această perspectivă  nu greșim dacă afirmăm că Moldova poate fi numită și  pământ roditor și de sfințenie feminină.

Cea mai populară dintre aceste sfinte românce canonizate este, fără îndoială, Cuvioasa schimonahie Mavra de pe Muntele Ceahlău, pictată ca sfântă încă din veacul trecut pe pereții multor catedrale, biserici mănăstirești și de enorie. Aceasta a trăit pe la sfârșitul veacului al XVII-lea, și începutul celui de-al XVIII-lea, fiind originară dintr-un sat de pe Valea Bistriței, nu departe de Ceahlău. Născută și crescută într-o familie evlavioasă, Maria, după cum s-a numit din Botez, a cunoscut frumusețea Sfintei noastre Ortodoxii încă din fragedă copilărie. Părinții ei, oameni de neam bun și credincioși, râvnitori spre cele sfinte, au crescut-o în credință și dragoste față de Dumnezeu, îndemnând-o la rugăciune și postire, dar și către săvârșirea faptelor bune. Era o fire blajină și iubitoare a frumuseților creației lui Dumnezeu, care o înconjurau la tot pasul. Îndrăgea nespus păsările cerului și animalele pădurii, hrănindu-le mai cu seamă pe timpul iernilor grele, cu ger aspru și zăpadă multă. Dragostea pentru Evanghelia lui Hristos a cunoscut-o acasă, dar a intensificat-o la biserica din sat ori pe la mănăstirile și schiturile aflate în preajmă.

Purtând numele Născătoarei de Dumnezeu, copila Maria avea o mare dragoste și râvnă către Împărăteasa cerului și a pământului, încât la vârsta tinereții i-a făgăduit Preasfintei Fecioare că-și va păstra curăția trupului toată viața, dorind să poarte pe fruntea ei cununa fecioriei, fără a nesocoti importanța celeilalte coroane, a căsătoriei, aleasă de cei ce doresc a urca spre Cer prin Taina Cununiei. De aceea, luând învoire de la părinți, a plecat să-și caute lăcaș de sălășluire pentru a începe drumul anevoios al petrecerii monahale la vârsta de 20 de ani. S-a despărțit cu greu de casă și de locurile dragi, dar Casa Tatălui Ceresc o chema cu multă stăruință, încât tânăra Maria a pornit pe cărări umbroase în adâncimea codrului, gândind să-și găsească un loc tihnit în sihăstriile Ceahlăului, unde să se nevoiască.

Urcând potecile anevoioase, având ca tovarăș de drum o căprioară ce o însoțea tot timpul, tânăra Maria a întâlnit o cuvioasă călugăriță pustnică, ce se nevoia în singurătatea codrului, nu departe de Schitul Silvestru; a rugat-o să-i dea câteva sfaturi acum, la începutul vieții sihăstrești. „Mergi la Schitul lui Silvestru și acolo vei găsi odihnă sufletului”, i-a spus bătrâna călugăriță. Luând acest îndemn ca venit din partea bunei sale proteguitoare, Maria s-a îndreptat către Schitul Silvestru, locuit de maici cuvioase și rugătoare, care au primit-o în obștea lor. Aici a rămas o vreme, deprinzând grabnic rânduielile cinului îngeresc, arătându-se întru totul smerită și supusă, împlinind cu bucurie ascultările încredințate de maica stareță.

După câțiva ani de ascultare și rugăciune, obștea maicilor a hotărât să o călugărească pe sora Maria cu numele de Mavra. După tunderea în monahism, cuvioasa monahie a sporit nevoințele, rugăciunile și lacrimile, continuând să trăiască în adâncă smerenie, care îi agonisea strălucite virtuți. Însă, dorind o mai aspră nevoință, monahia Mavra a cerut stareței mănăstirii să-i dea binecuvântare pentru a se retrage într-un loc mai ascuns al muntelui, ca să-și poată continua viața sihăstrească, nevoindu-se cu îndelungi postiri și cu privegheri necontenite.

După ani de isihie, cuvioasa Mavra, ca între timp a cerut și  schima mare, devenind schimonahie, a început să fie căutată din nou de călugărițele viețuitoare prin mănăstirile și schiturile din Moldova, care doreau să o asculte, să ia cuvinte de folos, să primească îndrumare pe drumul către Cer. S-au strâns astfel mai multe maici în jurul ei și, prin stăruitoare rugăminți, i-au cerut să le îngăduie să-i rămână alături, făcând și în acel loc sihăstresc un schit, ajutate de credincioșii din satele de la poalele muntelui care aflaseră de nevoința acestor monahii.

Simțind, cu darul lui Dumnezeu, că vremelnica-i viață se apropie de sfârșit, îmbunătățita schimonahie a cerut iertare ucenițelor ce o înconjurau cu dragoste, ca după trecerea din această viață să îngroape trupul ei acolo, departe de lume, în poiana de la Ponoară. Maicile și surorile din obște au împlinit întru totul dorința Cuvioasei Mavra, chemând duhovnicul, care a spovedit-o și a împărtășit-o, după rânduială, înainte de marea călătorie către ziua cea neînserată a Domnului. Fiind martore la multele minuni săvârșite încă din timpul vieții, călugărițele de la schitul din Poiana Maicilor au început să spună credincioșilor care urcau muntele despre petrecerea minunată și faptele cele luminoase ale cuvioasei schimonahii Mavra; așa a ajuns până la noi, prin viu grai, viețuirea pilduitoare și plină de virtuți a Sfintei Cuvioase Mavra de pe Muntele Ceahlău, care a rămas puternic înrădăcinată în conștiința Bisericii lui Hristos din binecuvântata Moldovă, dar și fixată în scris în mai multe cărți despre istoria monahismului moldav sau de spiritualitate românească.