Trăim momente de răscruce, căci aleșii poporului par a nu înțelege că este nedemn și nedrept ca, odată ajunși în forul legiuitor al țării prin voturile noastre, să zămislească și să promoveze legi ce contravin credinței ori moralității marii majorități celor pe care, chipurile, îi reprezintă. Câți dintre cei ce astăzi se ocupă cu revizuirea Constituției au făcut o adunare în teritoriu ca să-i întrebe pe cei care i-au trimis în organul legislativ al nației românești prin procesul democratic al scrutinului: „stimați alegători, ce și cum să propun? ce și cum să votez?” Legat de aprinsele dezbateri din ultima vreme referitoare la propunerile din legea fundamentală privind instituția familiei, cred că ele reflectă foarte bine grava criză spirituală a societății românești. Libertatea câștigată cu jertfa atâtor frați români este înțeleasă de unii drept haos, eludându-se faptul că ea constituie un dar, însă, în aceeași măsură, și o mare primejdie. Omul devine cu adevărat liber doar atunci când trăiește cu și în Dumnezeu. Am putea vorbi, după spusele poetului Ioan Alexandru, despre o libertate responsabilă, care, din păcate, tinde să se transforme într-una anarhică. De ce? Pentru că societatea românească se tot îndepărtează de Evanghelie, fixându-şi centrul de greutate în ea însăşi, iar accentul cade pe afirmarea propriei autonomii umane: înrobindu-se plăcerii, ea uită de menirea sa sfântă. În această atmosferă, asistăm la o răsturnare a valorilor, la încercarea de compromitere a legii morale, la preschimbarea omului într-un deplin obedient al materiei. Caracterul rece, metalic, al civilizaţiei tehnice înăbușă în taina ființei până şi ultimul suspin după Dumnezeu. De aceea Biserica trebuie să rămână pe baricade, străduindu-se din răsputeri ca să-şi îndrepte fiii pe calea cea luminată a Cuvântului lui Dumnezeu. Interesată de morală, de conduita membrilor săi, de provocările contemporaneităţii, ea se preocupă nu doar de principii, ci şi de chestiuni practice: virtute, îndatorire, instrucție, precum şi de mari probleme sociale ca: dreptatea, pacea, familia, persoana, comunitatea, solidaritatea.

Punându-se în discuție instituția familiei, trebuie să subliniem că Biserica a acordat o atenţie specială familiei creştine, căci ea reprezintă modelul veritabil de luptă şi de păstrare a valorilor moral-creştine, în general, și a celor ale națiunii românești, în mod special. În Ortodoxie, căsătoria primeşte suprema spiritualizare, maxima valorificare, dar îndeosebi acea armonie care o fereşte de excese şi imoralitate. Pe măsura ruperii de Biserică a familiei, se constată o pierdere a unităţii şi sfinţeniei ei, o dispariţie chiar a sensului de jertfă şi dăruire în iubire, primând egoismul şi satisfacerea plăcerii; familia ajunge, în cele din urmă, o povară, iar nu un mijloc şi un dar binecuvântat de Dumnezeu pentru dobândirea mântuirii. S-a spus și se repetă și astăzi că familia poartă focul sacru al oricărei civilizații, reprezentând baza întregului organism social. Ea este stratul unde se plantează sâmburele credinței, al moralității și civilizației, mijlocitoare între generațiile vechi și noi, punctul de început al întregii vieți sociale, fundamentul special al statelor.

Biserica vine în întâmpinarea unor astfel de probleme arătând însemnătatea Tainei Cununiei: prin aceasta, familia creştină devine o taină a vieţii „în Hristos şi în Biserică” – temelie tare şi neclintită ce asigură sfintei însoțiri trăinicia. Aşezarea sa pe o temelie sacramentală adevărată constituie un serviciu adus de Biserică neamului românesc. Iată de ce semnificaţia căsătoriei nu poate fi însuşită decât printr-o cunoaştere a realităţilor spirituale. Familia, unind bărbatul cu femeia, fiecare în dăruire reciprocă, descoperindu-se pe sine prin celălalt, oferă unica modalitate în deslușirea tainei vieții umane întru iubire. În taina iubirii, dăruirea de sine nu anulează identitatea, ci o relevă în deplinătatea sa plină de sens.

Se observă lesne că mulți tineri crescuți departe de valorile sfintei noastre Ortodoxii nu-și rânduiesc un reazem spiritual atunci când hotărăsc încheierea unei căsătorii; ei îşi bazează decizia pe o serie de rațiuni ținând cu precădere de o iubire biologică, fapt ce încurajează unele păcate considerate din ce în ce mai des ca firești. Bunăoară, se tot vorbește astăzi de parteneriate civile ori de căsătorii de probă. Biserica nu va fi niciodată de acord cu așa ceva, căci nu există căsătorie de probă, aşa cum nu există moarte de probă. Căsătoria se încheie pe viaţă şi nimeni nu are dreptul să dispună de ea după bunul său plac. Experienţele păcătoase anterioare, neconştientizate şi extirpate prin spovedanie neprefăcută, se prelungesc în căsnicie, aici producând suferinţe cumplite. Adevărata experienţă a tinerilor trebuie să fie doar în Hristos. Depărtarea de Biserică, de valorile ei veșnice, îi pune în imposibilitatea de a cunoaște aceste lucruri și, mai grav, de a le dori. Preoților le revine misiunea de a stărui îndeosebi asupra pastorației tinerilor, cu tact, cu răbdare, cu înțelegere, căutând să le descopere sensurile dumnezeiești ale viețuirii în efemera noastră existență, ale iubirii autentice, ca icoană a iubirii lui Dumnezeu pentru lume. Sarcina lor se arată deosebit de grea, dar numai rămânerea în Sfânta Biserică va salva sufletele de la pieire. Libertinajul sporeşte printr-o serie de păcate ce ameninţă serios viitorul unei societăți lucide și responsabile: alcoolul, drogurile, pornografia, mijloacele mass-media promovând non-valoarea – iată doar câteva din pericolele care invadează viața și gândirea multor vlăstare ale neamului nostru.

În atare situație, Biserica trebuie să rămână stăvilar neclintit împotriva distrugătorului curent, identificând numeroasele boli sociale sau familiale, dar oferind deopotrivă antidotul: pe Hristos. Nu vom reuşi să evităm deriva decât statorniciți în sânul Bisericii: ea singură nu s-a transformat după chipul lumii ce trece, al unei lumi secularizate, ci şi-a păstrat rolul ei dintru început, de a preface şi transfigura omul şi lumea „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. În Hristos avem posibilitatea progresării „din slavă în slavă” (II Corinteni 3, 18) spre acea comuniune profundă cu iubirea Sfintei Treimi. Numai sprijinită de Biserică familia creștină îşi va redescoperi sensul spiritual și autentic în Hristos, preschimbându-se astfel într-un temeinic factor de progres spiritual și moral  în lumea atât de zbuciumată în care trăim.