La marginea Sodomei

Căsătorie

La marginea Sodomei

    • La marginea Sodomei
      La marginea Sodomei

      La marginea Sodomei

La un taifas cu un părinte duhovnicesc bătrân dintr-o mănăstire din Munţii Carpaţi, care a spovedit mii de oameni, acesta mi-a spus că cel mai cumplit diavol, şi aproape cu neputinţă de alungat este diavolul de Sodoma.

În Statele Unite, de câţiva ani, însă exploziv în ultimul, se discută tot mai mult despre relaxarea legislativă care să permită cuplurilor de homosexuali să se căsătorească şi să adopte copii. De când Obama s-a pronunţat în favoarea acestor uniuni contra naturii, societatea americană a intrat într-o nouă fază, aceea a legitimării politice a acestei teme. Republicanii susţin căsătoria tradiţională, iar democraţii susţin în general lărgirea sferei semantice a acestei realităţi.

Deja în unele state americane s-a legiferat anomalia homosexuală, însă Bisericile creştine au reacţionat, remarcând păcatul legiferat, consecinţele dezastruoase pentru familie şi societate şi distrugerea fundamentelor morale ale umanităţii.

Cuplurile homosexuale beneficiază astăzi de un aşa zis parteneriat, însă aceşti oameni doresc recunoaşterea deplină ca familie a acestui parteneriat, deşi nu pot rodi prunci, iar comportamentul lor este înfierat de Sfânta Scriptură ca fiind păcat strigător la cer.

Deseori, creştinii sunt întrebaţi de activiştii gay: Cum te deranjează „căsătoria homosexuală?”.

Uite cum. În primul rând, copiii crescuţi în cupluri homosexuale vor fi determinaţi să fie homosexuali doar prin spiritul mimetic al adulţilor (căci părinţi nu le pot spune). De asemenea, homosexualitatea va deveni o ispită în şcoli, în familii, atunci când va fi privită ca fiind normală. Încă astăzi, deşi media americană promovează cuplurile gay pe toate fronturile, homosexualitatea este privită de cei mai mulţi ca fiind o ciudăţenie, o anomalie chiar, vrednică de milă sau de compasiune.

Agresivitatea homosexualilor a devenit comună în zilele noastre, când odată cu recunoaşterea cuplurilor deviante, Bisericile vor fi obligate să recunoască şi să pecetluiască parteneriatele condamnate de Sfânta Scriptură. Statul devine astfel persecutor de creştini, aşa cum s-a întâmplat în Danemarca, unde Biserica a primit ordin de la parlament să săvârşească căsătorii homosexuale în locaşurile de cult. De asemenea, orice refuz de a săvârşi o astfel de abominaţie va deveni automat o discriminare, acuzată şi pedepsită de legile strâmbe ale statului anti-creştin. Libertatea de conştiinţă este aşadar lezată grav, iar legalizarea căsătoriilor gay nu egalizează şansele la viaţă, ci ţinteşte mortal în creştini şi în organizaţiile tradiţionale care nu concep uniuni de tip familial între două persoane care nu pot rodi viaţă, ci sunt doar prizoniere ale propriei patimi desfrânate de tip deviant, în care plăcerea consumă şi digeră în loc să dea naştere la viaţă.

Biserica creştină este aşadar atacată de către o minoritate păcătoasă şi vicleană, care a reuşit să pună mâna pe fondurile uriaşe ale unor lideri economici cu ţinte eugenice clare sau cu scopuri oculte, infuzate de cetăţeanul netrupesc care „de la început a fost ucigător de oameni”.

Din discuţia cu un profesor universitar, psiholog reputat din Marea Britanie, care a studiat clinic fenomenul timp de 20 de ani, am aflat, din vorbă în vorbă, că patima deviantă pentru cei de acelaşisex nu este nicidecum înnăscută, aşa cum se silesc homosexualii să demonstreze, ci provine dintr-o suită de abuzuri din copilărie, din prezenţa unor mame rele în viaţa persoanei respective, din educaţia efeminantă (ruj, ojă, haine femeieşti), din umilinţa de a fi refuzat şi complexul generat de aceasta şi mai ales din obişnuinţa de a sta tot timpul cu un prieten de acelaşi sex, cu care omul începe să exploreze abisurile fără capăt ale erotismului fără ţinta fericită a rodirii de prunci. Pentru cei mai mulţi dintre ei, homosexualitatea este un „habbit”, o obişnuinţă, pe care din lene n-o provoacă niciodată, din oboseală existenţială, lipsă de credinţă, obsesie sexuală, derivă morală şi subjugare a sufletului de către demonul cel viclean scăpat din Sodoma.

La un taifas cu un părinte duhovnicesc bătrân dintr-o mănăstire din Munţii Carpaţi, care a spovedit mii de oameni, acesta mi-a spus că cel mai cumplit diavol, şi aproape cu neputinţă de alungat este diavolul de Sodoma. Atunci când cerurile au pogorât pucioasă şi foc de la Domnul peste Sodoma, oamenii au murit, însă toată încrengătura aceea de diavoli s-a vărsat pe pământ. Patima desfrânării nefireşti este deopotrivă foc care mistuie, arde şi îngrozeşte sufletul, dar şi pucioasă urât mirositoare, condiment al tenebrelor, ingredient al iadului. Şi e atât de cumplită pentru că nu are motivaţii de frumuseţe, moliciune, rotunjime sau ideal de împlinire prin celălalt, aşa cum e la păcatul desfrânării, ci e înfierbântare pură, fără raţiune şi fără rost, nemotivată de frumuseţea creaţiei şi învrăjbită împotriva creaţiei lui Dumnezeu, pe care o spurcă cu obstinaţie. Ea nu e o încercare de găsire a sinelui prin ceea ce îţi lipseşte, aşa cum este iubirea firească, ci e oglindirea monstruoasă în apele tulburi ale patimii şi întunecare de sine, sexualitate pură, ruptă de iubire şi de frumuseţe.

Biserica este chemată să arate lumii Lumina lui Hristos cel înviat din morţi şi să denunţe răul care se infiltrează în societate cu motivaţii de egalitarism sau diversitate. Fără o familie sfântă, unită şi plină de credinţă şi iubire, umanitatea nu va rezista nici măcar un secol.

Citește despre: