La început, când a primit credinţa în Hristos Britania, adică Anglia, erau acolo mulţi oameni evlavioşi şi îmbunătăţiţi; şi mulţi bogaţi nu-şi măritau pe fiicele lor, ci cheltuind multa bogăţie zideau mănăstiri, şi le aşezau pe dânsele acolo, de petreceau călugăreşte.

În vremea aceea, era un boier iubitor de fapte bune care avea o fiică de 12 ani, prea frumoasă, Maria cu numele, şi vrând să o facă călugăriţă, a întrebat-o, pentru ca să-i vadă şi a ei cugetare. Deci i-a zis ei: „Dacă aş mai fi avut o copilă, aş fi dorit să o dau într-o mănăstire împreună cu jumătate din averea mea, Stăpânului Hristos, iar pe cealaltă să o mărit. Dar fiindcă te am numai pe tine, îmi pare foarte rău şi nu ştiu ce să fac din două. Însă mie mi se pare că este mai bine ca frumuseţea aceasta, pe care ţi-a dat-o prea bunul Dumnezeu, să o afieroseşti Lui decât să o strice vreun om. Şi de vei face sfatul meu, te vei sfinţi de oameni în această lume şi în ceruri de Dumnezeu”. Răspuns-a lui fecioara: „Înţelepţeşte ai judecat, o!, părinte. Şi eu am socotit mai bine să iau pe Mântuitorul de Mire al meu, decât vreun boier mare şi nevrednic”.

Atunci tatăl i-a mulţumit din tot sufletul, şi în puţină vreme a dus-o într-o mănăstire de fecioare, unde erau şi alte călugăriţe. Şi cheltuind toată averea lui a zidit o biserică unde petrecea ea călugăreşte împreună cu alte călugăriţe cu fapte bune. Aduceau încă şi alţi boieri pe fiicele lor în mănăstire de şedeau până să vie la vârsta cea după lege, când le întreba ce au să facă. Şi unele doreau viaţa monahicească şi se tundeau în monahism, iar altele cu mai puţină evlavie se măritau.

În acel timp era un domnitor, care stăpânea în ţara aceea, Ricardie cu numele, cu viaţă destrăbălată şi neînfrânată, care avea o fiică orfană de mamă, pe care a pus-o şi el în mănăstirea cea zisă. Iar stareţa a primit-o cu bucurie şi pentru ca să cinstească pe domn a poruncit de au venit toate surorile ca să-l heretisească. Între altele era şi Maria, cea zisă mai sus, care văzând împodobirea domnului, zicea în mintea ei: „Dumnezeul meu, oare să aibă acest om atâta slavă şi întru Împărăţia Ta?”. Iar acela dacă a văzut-o că se uita la el şi-a rănit inima de frumuseţea ei, socotind cum că şi ea tot cu acest fel de socoteală îl privise. Deci s-a rănit de un dor nevindecat, însă atunci n-a descoperit la arătare dorinţa lui din cauza celorlalte ce erau de faţă.

Dar după ce s-a dus la palatul său, a vestit stareţei ca să-i trimită pe Maria în acea seară, şi să ştie cum că şi ea, de asemenea, îl iubeşte. Iar stareţa s-a întristat foarte şi i-a trimis răspuns să nu facă ruşine mănăstirii; ba încă, ca un domn al cetăţii ce este, trebuia, dacă ar fi auzit cum că altul voieşte să facă un lucru necuviincios ca acesta, să-l pedepsească pe acela. Şi multe alte cuvinte plăcute lui Dumnezeu i-a răspuns. Însă acela nici într-un chip nu le-a socotit, ca un întunecat la minte de patima curviei, ci i-a poruncit a doua oară negreşit să o trimită, că îi pofteşte foarte mult ochii ei care l-au rănit la inimă când căutau la el. Şi să i-o trimită cu hotărâre sau se va duce singur şi o va lua cu sila, făcând o mare ruşine şi pagubă neasemănată mănăstirii.

Între acestea, mai înainte de a ajunge al doilea vestitor, a întrebat stareţa pe Maria şi i-a zis: „Tatăl tău te-a afierosit aici lui Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maicii sale, cu toată bogăţia lui, şi a murit cu multă bucurie, văzând că ai sporit întru poruncile Domnului. Şi în urma mea alta nu se va face stareţă, ci numai tu, pentru fapta cea bună şi pentru bogăţia ta; mă mir dar, cum ai făcut greşeala aceasta, ca să cauţi la domnitorul, care m-a vestit ca să te trimit la el şi nu ştiu ce să fac”. Iar ea a răspuns: „Maica mea, cu alt gând am căutat eu la el, însă socoteala lui a fost vicleană, gândind la lucrul cel necuviincios. Deci când va trimite a doua oară vreun om să mă laşi ca să-i dau eu răspunsul, ca să cunoşti cât dor am ca să păzesc fecioria mea”. Răspuns-a ei stareţa: „Vezi să nu zici vreun cuvânt aspru, să se mânie şi să strice mănăstirea”. Iară ea a zis: „Mă duc în biserică să mă rog Stăpânei, să mă lumineze ca să-i dau răspunsul cel cuviincios, şi însăşi Pururea Fecioara mă va păzi pe mine şi mănăstirea”.

Au alergat dar la ajutorul Celui de Sus, şi se ruga cu lacrimi înaintea icoanei Maicii lui Dumnezeu să o izbăvească de întinăciunea trupului. După un ceas a venit omul şi i-a zis stareţei cuvântul cel de mai sus, la care ea a răspuns: „Nu se cuvine ca eu să trimit pe cineva la păcat, ci zi ei, şi dacă va voi, îţi va urma ţie”. Deci s-au dus la biserică şi i-a zis ei cel trimis: „Doamna mea, domnul nostru a văzut frumuseţea ta şi s-a rănit atât la inimă de vederea ochilor tăi celor prea dulci, încât nu află vindecare dacă nu vei veni să te vadă; dar de bunăvoie, ca să te facă soţia lui, să fii foarte mult cinstită, şi să te slăveşti întru această lume; iar dacă nu vei veni de voie, te va lua cu sila ca să te ruşineze în toată Britania”. Iar ea a răspuns: „Du-te afară din biserică şi aşteaptă, şi peste puţină vreme îţi voi da aceea ce doreşte Domnul tău”.

Atunci acela a ieşit bucurându-se, socotind că s-a înduplecat dorinţei Domnului său. Asemenea şi stareţa a socotit cum că s-a biruit de vrăjmaşul şi foarte s-a întristat. Însă evlavioasa mireasă a lui Hristos, ducându-se, a stat înaintea Preasfintei zicând acestea cu lacrimi: „Stăpâna mea, bine îmi este să am ochi, ca să văd Sfânta icoana Ta, dar fiindcă aceştia m-au împiedicat pe mine văzând pe pângăritul, mai bine să-i scot pe ei, decât să-mi întinez fecioria mea, şi voi vedea eu darul tău cu ochii sufletului. Iartă-mă, Doamna mea, şi să nu mi se socotească mie întru păcat fapta aceasta, că de nevoie o fac. Şi din două rele ce-mi stau înainte, mai bine este a alege răul cel mai mic”. Acestea zicând, o! bărbăţie şi vitejie!, şi-a scos amândoi ochii cu un cuţit, şi i-a pus într-un vas. Apoi a strigat pe omul cel trimis şi i-a zis: „Fiindcă ochii aceştia au greşit domnului tău, de l-au rănit, iată cu dreptate i-am pedepsit. Şi dacă după cum ai zis pot să-l mângâie, mergi şi îi dă pe dânşii ca să ia dintru ei toată veselia şi bucuria”.

Iar acela, îngrozit, a luat ochii şi i-a dus domnului său, spunându-i cuvintele acestea.

Acela văzându-i pe dânşii s-a înspăimântat, schimbându-se cu dumnezeiască schimbare, şi minunându-se de fapta bună a fecioarei aceleia şi-a mutat dragostea cea trupească întru evlavia duhului. A plâns cu amar, a urât din inimă fărădelegile lui, şi umilindu-se la suflet, a dus ochii la mănăstire, de i-a pus înaintea Sfintei Icoane a Maicii lui Dumnezeu, iar mai apoi au chemat şi pe cea oarbă acolo aproape să stea. Şi adunând pe toate surorile, le-a zis lor: „Cădeţi toate la rugăciune cu lacrimi rugându-vă Stăpânului Hristos celui Atotputernic şi Preasfintei şi Pururea Fecioarei Maicii Lui, ca să facă milă cu sora aceasta binecuvântată, şi să o vindece pe ea, şi dacă vom avea credinţă fierbinte, ne va auzi Stăpânul; numai să nu aveţi necredinţă întru inima voastră, nici să vă îndoiţi cât de puţin; că cele ce sunt cu neputinţă la oameni, cu putinţă sunt la Dumnezeu, Care face voia celor ce se tem de El. Şi vă rog pe voi, să nu îndrăznească una să se scoale de la pământ, până ce voi săvârşi şi eu rugăciunea mea”. Aşa zicând, a pus cenuşă, nevrednicul, pe capul lui, şi căzând jos la pământ, cu capul descoperit şi cu multă smerenie, se ruga cu multe lacrimi şi tânguiri: „Doamna şi Stăpâna îngerilor, Maica Atotputernicului Dumnezeu, nu sunt vrednic să văd Sfântă icoana Ta, nici să deschid gura mea cea prea pângărită ca să te rog; că nu am lăsat nici un păcat pe care să nu-l fi făcut. Întinat-am sufletul şi trupul meu şi tot pământul. Însă fiindcă Domnul Iisus Hristos S-a întrupat pentru păcătoşi, şi n-a lepădat pe desfrânate, pe tâlhari şi pe vameşi, ci i-a primit pe toţi şi la Dumnezeiasca lui Înălţare de la noi te-a lăsat pe tine mijlocitoare a păcătoşilor, pe tine te pun şi eu chezaşă,  Stăpâna mea, către Fiul tău cel milostiv, ca să mă întorc de la calea cea rea a fărădelegilor, şi prin pocăinţă să-mi spăl noroiul sufletului meu numai să audă darul tău rugăciunile sfintei stareţe şi a toată obştea, ca să dai iarăşi ochii sfintei roabei tale acesteia, căreia eu nepriceputul i-am fost pricina de i-a scos. Şi aşa aceasta să se izbăvească de trupeasca nevedere, şi luând lumina cea prea dorită să slujească Bisericii Tale, ca şi mai înainte, iar eu, nevrednicul robul tău, să mă slobozesc de robia cea cumplită a celui viclean, care mă trage legat, nevăzut, cu lanţ de fier”.

Acestea şi altele multe zicea cu lacrimi domnitorul, iar călugăriţele, de asemenea, se rugară toată ziua aceea. Şi fiindcă se rugau cu credinţă şi cererea le era binecuvântată şi sfântă, pentru dragostea cea frăţească, s-a auzit degrabă rugăciunea lor. Că la ceasul Vecerniei a strălucit toată biserica, şi s-a auzit un glas zicând: „Ia-ţi lumina ta cu darul Celui Născut al meu”. Atunci călugăriţa căutând în sus, a văzut pe Stăpâna cea Atotputernică stând înlăuntrul Jertfelnicului, şi i-a zis ei: „Măresc numele tău, Doamna mea, şi slăvesc darul tău”.

Iar domnitorul şi toate surorile, după ce au auzit glasul, s-au sculat, dar pe Preasfânta n-au văzut-o. Însă văzând că era vindecată ceea ce mai înainte era fără ochi, au slăvit pe Stăpâna cea Atotputernică şi i-au mulţumit, făcând priveghere de toată noaptea.

Apoi domnitorul a dat mănăstirii multe daruri şi căindu-se de păcatele lui, după făgăduinţă, nu s-a întinat prea mult, ci a petrecut viaţa cea cu fapte bune.

Iar prea cinstita Maria s-a făcut minunată foarte în lumea aceasta pentru marea înţelepciune şi păzirea fecioriei ei. Şi toate surorile au cinstit-o mult pentru facerea de minune cea zisă mai sus şi pentru petrecerea ei cea cu fapte bune. Iar după sfârşitul stareţei, cu sfat de obşte au ales-o pe dânsa, care cu plăcere de Dumnezeu păstorind sfânta mănăstire s-a dus întru împărăţia cea cerească. Pe care, o!, de ar da Dumnezeu, ca noi toţi să o dobândim, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, împreună cu cel fără de început al lui Părinte, şi cu Preasfântul şi de o fiinţă Duh, în veci. Amin.

 

(Din minunile Maicii Domnului, Editura Doxologia, Iași 2013)