Mergeam deunăzi cu mașina pe un drum lăturalnic și însorit, ferindu-mă de mulțimea de gropi și privind lacul auriu care mi se deschidea în față, ca un ochi ceresc. Și deodată, în fața mea a apărut un mânz, de vreo câteva zile cred, plăpând, care privea atent și fix la mașina mea, care venea către el. Era exact în mijlocul drumului și apropierea mașinii de el îl făcea tot mai curios. Necheză scurt și nările fine i se înfiorară. Am oprit mașina și am privit cu atenție. La prima vedere, era doar un mânz abia ieșit din iapă, care nu știa nimic despre pericolele din drum, un mânz neștiutor, pentru a eufemiza.
Dar privind cu atenție, am realizat că lumea în care trăia mânzul era una în care nu exista pericol, nu exista durere, o lume în care mașinile nu dau peste cai, o lume în care nu se moare în mijlocul drumului. E aceeași lume în care trăiește copilul meu de un an care se aruncă senin de pe scări, cu încredințarea fermă că nimic rău nu i se poate întâmpla, amintindu-mi de faptul că Dumnezeu a zis, prin gura proorocului David: „Nu te vei teme de rele și bătaie nu se va apropia de locașul tău, și pe mâini te vor înălța, ca nu cumva să împiedici de piatră piciorul tău“ (Psalmul 102).
Pruncii trăiesc cu adevărat în această lume a ființei pure, acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit. E o lume a nevinovăției, a neființei răului, a absenței morții, o lume în care nu trebuie să te ferești de nimic, căci nimic rău nu ți se poate întâmpla, atâta timp cât ești în mâna lui Dumnezeu.
De aici, mi-am adus aminte de mulțimea de fereli ale lumii noastre. Încă de la primii ani, învățăm să ne ferim de mașini, de oameni, de accidente... Există fereala de boli, de note proaste, fereala de gura lumii. Trăim într-o lume în care permanent voim să fim altceva și să părem altceva decât suntem. E o lume în care ne ferim de tot ce ne înconjoară, în care ne construim abil un univers al părerii de sine și a celorlalți, prin fereală, prin ipocrizie, prin iluzii bine întocmite.
Pruncia este singura stare a omului despre care Hristos a asemănat-o cu raiul, spunând: „De nu vă veți întoarce și nu veți fi ca pruncii, nu veți intra în Împărăția lui Dumnezeu“. În această lume a luminii și a purității, copilul nu se ferește de nimic, nu îi este rușine de nimic, totul e firesc și nou și înnoitor, totul izvorăște din necesitate și din bucuria cunoașterii, din viață, și viața este lumina oamenilor.
Și de aici, ideea că a ne feri de tot ce ne înconjoară, de a ne construi universul prin evitare și fugă, nu este decât o consecință a căderii și o antecameră a morții, marea fereală și marea fugă de ființă. Și gândul că sfinții ajunseseră să nu se mai ferească de nimic: nici de durere, nici de discomfort, nici de frig, nici de răutatea celorlalți, nici de moarte. De un singur lucru profund nefiresc și străin de ființa lor se fereau: de păcat.
Așa încât dacă vom învăța să nu ne mai ferim toată ziua de microbi, de pericole, de părute dureri, de suferință și de moarte, vom învăța că toate vin cu îngăduința lui Dumnezeu, Iubitorul de oameni, și că toate, asumate prin Crucea și Învierea Lui, devin trecătoare a ființei noastre de la cele vremelnice și pline de durere, la cele veșnice și frumoase, acolo unde nu mai trebuie să ne ferim de nimic, căci totul și în toate este Hristos, Cel cu Care ne vom întâlni oricum și de Care nu ne putem feri în veac.