Astăzi asistăm la o neliniştitoare revoltă soldată de cele mai multe ori în acte de violenţă împotriva celor care sunt chemaţi să exercite paternitate spirituală asupra tinerilor: părinţi, profesori, educatori, magistranzi, preoţi. Diminuarea sau excluderea imaginii Tatălui ceresc, fără a vorbi de cel biologic, pământesc, a fragilizat în mod teribil psihismul uman. Din păcate, Tatăl iubitor din Evanghelii, Care reprimeşte iertător pe fiul risipitor, în cursul secolelor creştine a fost înlocuit cu acel Dumnezeu Care pedepseşte, înclinându-se balanţa în favoarea dreptăţii lui Dumnezeu, Ce este definit ca misterium tremendum. Jean Paul Sartre a adăugat, spunând cu regret: „Aşteptam de la Biserică un Dumnezeu, însă aceasta mi-a prezentat un Grand Patron”. Astfel de cuvinte reprezintă rădăcinile inacceptabile ale ateismului modern, ceea ce a adus, în rândurile tinerilor mai ales, deznădejdea şi incertitudinea. Lipsa unui Părinte ceresc, Ce aşteaptă de fiecare dată, cu răbdare, întoarcerea omului de la păcat, a unui Taumaturg care vindecă orice maladie existenţialistă şi angoasă filosofică, a unui Bine generator de speranţă pentru o umanitate căzută în pesimismul viitorului apropiat, a generat o creştinătate juvenilă debusolată. Numărul tinerilor care se sinucid este înspăimântător.

Creştinismul postmodern

Trăim oare ceea ce Occidentul numeşte epocă postcreştină? Poate nu numaidecât la poporul nostru! Dar întrucât şi neamul românesc încearcă să se alinieze popoarelor europene, care se confruntă cu o aprigă criză spirituală, trebuie să luăm în atenţie acest fenomen al ateismului modern şi practic. Cu toate că se spune că s-a instalat epoca postcreştină, sau post-religioasă, totuşi nu se afirmă faptul că religiozitatea tradiţională nu va reveni, cel puţin sub alte forme.

Ne amintim că primii creştini, la început în număr foarte mic, au renăscut în milioane şi milioane, după trei secole de persecuţii. Vom şti noi, minoritari fiind într-o lume supersecularizată, să triumfăm? În această eră a post-religiosului, firea umană rămâne religioasă fără echivoc, iar dacă omul conturează divinul revelat, el se închină idolilor care, astăzi, sunt reprezentaţi prin bani, erotism, confortul decadent, căutările obsesionale ale plăcerilor etc. Este o sete de divin a sufletului omenesc ce, nemaiputând înţelege şi evalua itinerariul cunoaşterii adevăratului Dumnezeu, eşuează într-o abandonare regretabilă în braţele creaţiei, pe care o confundă cu Creatorul ei. Este adevărul pe care-l exprimă Mircea Eliade, atunci când spune că „sacrul se camuflează în profan”. Alteori, înlăturarea religiosului tradiţional antrenează pe om să se risipească în credinţe fetişiste sau să se angajeze în practicarea unor religii asiatice, ca şi cum credinţa creştină ar fi lipsită de experienţe mistice sau trăiri înalte, ori să găsească soluţia mântuirii într-un sincretism realizat între credinţa creştină şi practicile esoterice hinduse. Alţii sfârşesc în a fi acaparaţi de secte moderne sau New Age.

Asistăm, de asemenea, la creşterea vertiginoasă a păgânismului modern, acel păgânism care are drept scop repudierea sau aneantizarea celor douăzeci de secole de creştinism, pretinzând că revigorează inocenţa oamenilor de la începuturi, prin promovarea întoarcerii la o natură, din care Dumnezeu personal este absent. La aceasta se adaugă aşa-zisa cultură ambientală, mass-media, tinzând să glorifice permisivitatea, libertinajul, cu toate mrejele sale.

Scriitorul francez Charles Péguy spunea că religia creştină a dat naştere la sfinţi, dar tot ei i se datorează şi naşterea ateismului.   

Creştinul trebuie să rămână ceea ce este, chiar dacă este marginalizat

În convorbirea Sfântului Serafim de Sarov cu Motovilov distingem faptul că viaţa creştină nu este o viaţă oarecare, căreia îi adăugăm câte o liturghie din când în când, câteva rugăciuni în fapt de seară, când nu suntem prea obosiţi, sau o atitudine pioasă faţă de vreun eveniment al vieţii cotidiene. Hristos nu ne-a spus că în mileniul al treilea noi, „sarea pământului”, trebuie să devenim zahăr. Creştinul trebuie să rămână ceea ce este, chiar dacă este marginalizat de societate. Sarea, care în secolul al patrulea avea valoare de aur, acum, în timp de iarnă, este aruncată pe jos ca să topească gheaţa. Aşa şi creştinul, fără să exagereze, trebuie să rămână în mijlocul lumii a cărei credinţă a îngheţat ca să o dezgheţe, de vreme ce are în el căldura Duhului Sfânt. Ştim că un cărbune aprins, aşezat lângă un altul stins îl aprinde, dându-i din energia sa, iar fierul aşezat în foc împrumută din căldura focului pentru a deveni maleabil în mâinile fierarului, însă fără a-şi pierde calităţile sau a se amesteca cu focul, arătând în felul acesta, ca imagine plastică, relaţia de comuniune care există între Dumnezeu şi om, pe de o parte, şi între persoanele umane, pe de altă parte.

 Sfântul Siluan Athonitul ne sfătuia ca în epoca aceasta decreştinată „să ţinem mintea în iad şi să nu deznădăjduim”, la care Olivier Clement adăuga: „nu deschide sufletul tău către neant, ci către speranţă”. A venit timpul ca pe Cel vechi de zile să-L prezentăm în manieră nouă, încercând să aducem în actualitate mesajul revelaţie şi moştenirea patristică, răspunzând prin ele nevoilor acute ale acestui secol, fără ca prin aceasta să alunecăm într-un modernism care să genereze permutări în dogma şi esenţa învăţăturii creştine. Aceasta este datoria semănătorilor de cuvinte în ogorul Domnului, de a urma exemplul Apostolilor şi mărturisitorilor, reuşind să găsească vehiculul cel mai adecvat transmiterii revelaţiei care rămâne aceeaşi, dincolo de trecerea proteică a timpului şi a mentalităţilor. Nu cuvântul revelaţiei trebuie modificat, deoarece nicio iotă din Evanghelie nu va trece până ce nu se vor împlini toate, ci maniera de a-l face înţeles, aşa cum a fost descoperit de Dumnezeu.

Această dorinţă entuziasmantă a redescoperirii prospeţimii mesajului biblic este posibilă şi se degajă din însuşi conţinutul Revelaţiei. Cuvântul lui Dumnezeu este acelaşi pentru toţi şi diferit pentru fiecare, iar fiecare întâlnire cu El, ni-L revelează într-o lumină nouă. Acelaşi Hristos, Care acum 2000 de ani S-a născut într-o peşteră, nu a încetat să Se nască, în mod spiritual, după Rusalii, în fiecare inimă creştină ce se îmbracă în haina botezului. În fiecare post, în chip duhovnicesc, nu facem altceva decât să perpetuăm harul botezului, prin moartea ascetică faţă de păcat şi reanimarea fiinţei noastre prin unirea cu Hristos în chip euharistic. Crăciunul este o sărbătoare a bucuriei depline pentru că se adresează tuturor creştinilor, indiferent de statutul social sau economic, pentru că ea are darul de a ne aduna pe toţi în inima Betleemului, împărtăşind fiecăruia un strop de speranţă neînserată, ce se pogoară din chipul blând al Pruncului divin. (fragment din volumul „Creştinismul abia începe”, Editura Filocalia, Roman, 2013)