Să nu zici niciodată că îl cunoști pe cel de lângă tine. Eu, unul, mă tulbur când observ cum oameni în privința cărora aș fi băgat mâna în foc că-i cunosc foarte bine îmi demonstrează că, de fapt, eu eram cel în totală eroare în privința lor. Credeam că sunt un bun cunoscător al firii omenești și iată că Dumnezeu îmi arată – printr-o întâmplare, printr-un concurs de împrejurări - că aveam o percepție cu totul și cu totul greșită. Nu încetez să observ astfel de cazuri și îmi doresc să învăț mereu din ele. Ideal ar fi să pun în aplicare ceea ce îmi tot repet: să nu judec fiindcă e foarte probabil ca cel care greșește să fiu eu. Adeseori, ne pierdem în hățișul judecăților greșite despre cel de lângă noi și nici nu bănuim pericolul cel mai mare: încet, încet, păcatele pe care le atribuiam lui devin ale noastre. Doream să îl îndreptăm, să îl „convertim“ și noi suntem cei care am căzut până la urmă din har. Încerc să înțeleg că nu contează ceea ce (mi se pare mie că) văd ci inima cu care înțeleg cele pe care le văd. Dacă în inimă se găsește compătimire pentru cel de lângă noi, nu vom cădea în același păcat. Dacă știm să ne punem în locul celuilalt, nu numai că nu vom face păcatul în care el a căzut dar vom avea și cuvânt de alinare pentru el, vom avea cuvânt lucrător care îl va mângâia și îl va întări.

Următoarea afirmație a Avvei Dorotei este foarte potrivită pentru modul în care ne raportăm la unii din cunoscuții noștri: „Într-adevăr, se întâmplă ca un frate să facă unele lucruri greșite în simplitatea lui. Dar are un lucru care place lui Dumnezeu mai mult decât toată viața ta“ (VI, 6). Putem face lucruri mărețe, să fim în poziții de conducere, să postim x zile și să dăm zeciuială din averea noastră dar dacă nu avem „acel lucru care place lui Dumnezeu mai mult decât toată viața“ noastră atunci deșertăciune sunt toate. Și care e acel lucru? În primul rând, nu e vorba de unul singur. Avva Dorotei nu vorbește de „singurul lucru de trebuință“. Cele care Îi plac lui Dumnezeu sunt mai multe: smerenia, trezvia, iubirea aproapelui, credința... E suficient ca unul din „acestea mici“ să le aibă cel care în ochii noștri este un mare păcătos, și Dumnezeu va căuta cu mai multă iubire decât la noi, fățarnicii.

Fiindcă îl judecăm pe aproapele, virtutea lui ne surprinde. Exemplul lui Iona e grăitor. Iona era un om obișnuit, ca mulți dintre noi. Dar iată că a fost chemat să-I slujească lui Dumnezeu; a fost chemat să „facă misiune“. Așa cum și noi suntem chemați în fiecare zi să facem misiune printre ceilalți. Iona a avut o epifanie. Noi o purtăm în inimă de la Sfânta Taină a Mirungerii. Dumnezeu i-a grăit lui Iona așa cum ne grăiește în fieare zi prin preot, prin Scriptură, prin conștiință. Dumnezeu l-a luat și l-a dus în Ninive, în cetatea păgânilor, cetatea păcătoșilor, a celor care nu cunoșteau că nu există mai mulți zei ci doar Unul, care nu știau de curățire și de ziua Domnului. A ajuns acolo, în Ninive, în mijlocul necredincioșilor. Și după ce și-a îndeplinit ascultarea s-a îmbufnat când a văzut că păcătoșii nu sunt nimiciți de Dumnezeu. S-a îmbufnat fiindcă el era drept, fiindcă el fusese învestit cu o „funcție“, era misionar trimis de Dumnezeu, om crescut în credința adevărată, nu idolatră și nu i-a plăcut când a văzut cum și păcătoșii pot afla milă de la Dumnezeu dacă se pocăiesc. Într-adevăr, cam așa suntem și noi, cel puțin o parte. Născuți în dreapta credință dar pizmuind mântuirea altora, păgâni sau creștini. Dorind să facem prozeliți dar lipsindu-ne iubirea Duhului. Chemați să facă misiune dar lipsțiți de curajul cu care ar trebui să vestim mântuirea lui Dumnezeu. La urma urmei, cetatea Ninive va fi aflată mai îndreptată la Judecată decât Ierusalimul. O spune Hristos. Aceasta fiindcă unii au cunoscut pocăința, dar alții doar judecarea aproapelui, osândirea și lipsa de compătimire. Iona a devenit mai rece decât păgânii la care fusese trimis, mai nesimțitor decât regele păgân care s-a îmbrăcat în sac și s-a culcat în cenușă. Ierusalimul a fost rușinat de Ninive. Cetatea sfântă a devenit deicidă iar cetatea păgână s-a pocăit în fața Dumnezeului Cel Adevărat. Unii au vrut să facă revoluție crezând că Hristos e un Barabas mai înțelept dar alții au vrut să facă revoluție mai întâi cu propria lor stare de păcătoșenie și abia apoi să ridice ochii din pământ și să spună cu voce tare: „Sunt al lui Hristos, sunt creștin“.