Una dintre aparițiile remarcabile ale Editurii Doxologia, a Arhiepiscopiei Iașilor, în anul 2024, a fost cartea Părintelui Arhimandrit Nicodim Petre, „Fiul Meu, tu încă nu ai ajuns Acasă. Popasuri de călătorie alături de Părintele Arhimandrit Nicodim Petre”. 

Autorul este unul dintre personalitățile teologice, implicat activ în activitățile pe care Arhiepiscopia Iașilor le desfășoară cu tinerii. Consilierul Sectorului de Misiune, Statistică şi Prognoză Pastorală al Arhiepiscopiei Iaşilor și starețul Mănăstirii Bucium din Iași, Părintele Arhimandrit Nicodim este și un autor prolific, un predicator desăvârșit al cuvântului lui Dumnezeu și un talentat povestitor. Cele mai multe materiale scrise, audio și video cu activitatea Părintelui se găsesc pe portalul www.doxologia.ro al Arhiepiscopiei Iașilor. 

„Fiul Meu, tu încă nu ai ajuns Acasă. Popasuri de călătorie alături de Părintele Arhimandrit Nicodim Petre” este un volum care se adresează unui public larg, nu doar celor care frecventează biserica. Astfel, cei tineri găsesc în paginile acestei cărți o parte din frământările, întrebările și așteptările specifice vârstei, iar cei trecuți de prima tinerețe descoperă și redescoperă un trecut mirific în care este cu anevoie să nu se regăsească.

Volumul este prefațat de Adriana Nazarciuc, care ne împărtășește o latură din personalitatea autorului, dar și despre titlul ales: „Părintele, atunci când are vreme, povestește frumos și boem, împărtășind amintirile sale din pridvorul mănăstirii, de pe una din colinele Iașilor. Nicio vorbire nu-i este lipsită de tâlc și umor. […] Această carte nu se poate intitula altfel decât: «Fiul Meu, tu încă n-ai ajuns Acasă». Un titlu care s-a desprins singur dintr-una dintre istorioarele povestite tot de părintele Nicodim, pe prispa chiliei de la Bucium”.

Chiar de la început, autorul îl introduce pe cititor într-o altă lume, una în care ideile și credința se întâlnesc într-un mod ideal. „Să știi, atunci când te cuprinde frica, să-ți faci semnul crucii. Uite-așa! Și mi-a arătat cum se face. Dacă nu poți cu mâna, să-ți faci cu limba, în cerul gurii”, ne povățuiește Părintele cum putem să depășim momentele de frică din viața noastră, un precept pe care l-a primit ca un dar de preț de la bunica sa.  

În povestioara care are ca motto: „Multe taine mai ascunde lumea asta”, autorul dezvăluie o viață de taină a unei familii de căldărari, care are ca epilog o lecție de viață, din care învățăm că nu trebuie să-l judecăm pe aproapele nostru sau să-l etichetăm după preconcepții.

În „Marcel Vrabie”, cum se intitulează relatarea unei amintiri despre unul dintre prietenii naratorului, descoperim un moment tragic din viața unui tânăr și despre ajutorul pe care acesta l-a primit de la un necunoscut, o altă lecție de viață, pe care, în mod subtil, Părintele îl orientează pe cititor la meditație. 

Între 14 ianuarie – 14 martie 2009, Părintele-autor a fost misionar în Tanzania, la Centrul de misiune din Kidamali, perioadă din care ne împărtășește experiențele plăcute și bucuria pe care le-a trăit într-o țară africană săracă, dar cu oameni deschiși spre aflarea Adevărului și iubitori de Hristos.

Despre bucurie și credință este vorba și în „«Tatăl nostru» și fotbalul”, unde, plecând de la pretextul unei victorii importante a echipei de fotbal a României împotriva Angliei, pe 22 iunie 1998, avem în fața noastră „miile de tineri […] în genunchi, cu fața spre Biserica «Sfinții Trei Ierarhi» și au început să rostească rar și tare: Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-Se numele Tău… [...] Trăiam un sentiment straniu. S-a creat o stare de spirit înălțătoare. Cuvintele rugăciunii rostite de studenți, în genunchi și cu mâinile împreunate în dreptul bărbiei, se loveau de Palatul Culturii și se întorceau spre Mitropolie oprindu-se în blocul turn, cu multe scări, din fața bisericii. Se forma un ecou care se zbătea între clădiri și aluneca de-a lungul șoselei împrumutând ceva de la ea, un timbru specific. Aerul reverbera. Aveai impresia că asiști la o slujbă de exorcizare a văzduhului. …și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel viclean. Amin”.

„Măi, băieți, știți ce înseamnă să te spovedești? Înseamnă să-ți scoți «schinii» din călcâi. Pricepeți?! Ca să poți merge cum se cade. Așa îi învăța, cu ani în urmă, un părinte călugăr pe studenții pelerini, pe la mănăstirile din Moldova”, este povața pe care cititorul a descoperă din „Cu spinii în călcâi, drumul spre Casă este greu”, cea de-a 12-a istorisire a volumului.

Volumul se încheie într-o cheie meditativă, cu un fragment de scrisoare adresată tinerilor din ATOR Iași, în anul 2011: „Ne înghesuim în autobuzul timpului, ca navetiștii din epoca lui Ceaușescu, mulți agățați pe scară, ciorchine, încordați, cu hainele boțite și venele de la gât umflate. Nu vrem să pierdem autobuzul timpului nostru. Ne este frică să rămânem pe trotuar, în afara timpului. Încercăm să ne consolăm cu gândul că va fi bine și că ce-am pierdut, amintirile, le vom declara la biroul de amintiri pierdute. Cine știe? Poate le va găsi cineva. Dacă nu… asta este. Să rămână acolo, pe trotuar, în veșnicie. Odată și odată va sosi clipa în care nu ne vom mai putea urca în autobuzul cel grăbit și vom rămâne, și noi, în afara lui. Atunci, în afara timpului, vom avea tihna să luăm fiecare amintire-n parte, s-o scuturăm de praf, s-o analizăm, s-o privim pe îndelete. Atunci vom înțelege că ar fi fost mai bine să lucrăm altfel amintirile. Ar fi trebuit să le împodobim mai mult, să le șlefuim mai atent, să punem în ele mai multă lumină”.

Ilustrațiile realizate de Florin Prisacariu nu doar înnobilează sau înfrumusețează cartea, ci creează o atmosferă prietenoasă, caldă, de reverie și meditație.

Scris într-un limbaj colocvial, care respiră prin toți porii voioșie, bucurie de viață, compasiune și credință, speranță și încredere în Dumnezeu și în semenul de lângă noi, volumul este unul care înalță sufletește, încălzește inima și debordează de iubire.