Astăzi, cu toții, familie, prieteni vechi, colegi de redacție, ne amintim, poate mai mult decât în alte rânduri, de cel care a fost prietenul, colegul și directorul nostru, Florin Zamfirescu. A trecut la cele veșnice în urmă cu un an, după o viață petrecută în redacție sau în tipografie, în preajma rotativei sau în fața computerului, uluindu-ne cu titluri geniale, cu editoriale scrise impecabil, dăruindu-ne nouă, celor tineri, tot ce știa despre o meserie pe care a trăit-o total. Vă oferim astăzi un portret al jurnalistului de calibru care a fost Florin Zamfirescu, într-un interviu cu bunul său prieten, prof. univ. dr. Daniel Condurache, coordonatorul Departamentului de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Universității „Al. I. Cuza“ Iași


Pe 28 ianuarie 2010 directorul editorial al „Ziarului Lumina“, Florin Zamfirescu, pleca în lumea veșniciei, lăsând în urmă o activitate jurnalistică de excepție. A fost sufletul „Opiniei studențești“, o revistă citită în toată țara în perioada comunistă, tocmai pentru că reușea să „respire“ în acel climat atât de ostil oricărei manifestări libere. A făcut acolo tot ce se putea face într-o redacție, de la tehnoredactare, până la editare și școală de presă. Este cel căruia „Opinia“, în perioada sa de apogeu, îi datorează desenul, macheta, stilul editorial, rubricile inedite și genialele titluri de articole.
După evenimentele din 1989 a fost artizanul unui alt ziar care a făcut istorie, „Monitorul“. Și acolo a fost un fel de factotum. A fost cel care a găsit titlul ziarului, a creionat macheta și conținutul editorial, făcând în numai câteva luni un ziar care avea să surclaseze rapid cele două cotidiene de atunci ale Iașului și să se impună prin credibilitate, rigoare și profesionalism.
Era un meșter al cuvintelor, un fabulos șlefuitor de tineri jurnaliști, avea un extraordinar simț al evoluției presei, anticipând ceea ce publicul urma să ceară, ce urma să se întâmple, iar viitorul imediat confirma previziunile sale. Școala de presă „Monitorul“, sub ochiul său atent, la fel ca și la „Opinia studențească“, a produs jurnaliști de calibru, astăzi nume puternice în presa națională.
După capitolul „Monitorul“ au urmat „Obiectiv“ și „Lumea Ieșeanului“, două proiecte pe care le-a conceput și le-a pus pe picioare de la un capăt la celălalt.
La sfârșitul anului 2004, alături de un grup de laici și cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, a gândit și realizat proiectul primului cotidian creștin din România, „Ziarul Lumina“. Primul număr avea să apară pe 7 februarie 2005. Privit cu scepticism la început, ca o publicație care cu greu și-ar fi putut face loc într-un climat media suprasaturat de senzațional, purtând amprenta acestui iscusit „arhitect de gazete“, „Ziarul Lumina“ s-a dovedit a fi un proiect de succes. Conceput ca un ziar de familie, acesta a cuprins în paginile sale tot ce prezenta interes pentru creștinul trăitor în societate, de la informații consistente din spațiul religios, până la informații din domeniile editoriale clasice (actualitate socială, economică, învățământ, cultură, sănătate, integrare europeană, agricultură). „«Ziarul Lumina» poate fi definit ca un ziar bisericesc în sensul în care Biserica ne cuprinde pe toți, clerici și mireni. Nivelul minim de la care pleacă demersul nostru jurnalistic este cel al echilibrului și decenței, al bunului simț și al respectului față de cititor, toate acestea fiind, de fapt, derivate ale iubirii și atitudinii creștine. Acum, după trei ani de apariție neîntreruptă, cred că am reușit să demonstrăm că Biserica Ortodoxă este un teritoriu de manifestare complex, că spiritualitatea ortodoxă nu este o atitudine exotică, ci este un mod de viață, în cadență cu timpurile noastre“, declara, ilustrând magistral proiectul „Ziarului Lumina“, directorul editorial Florin Zamfirescu, într-un interviu pentru Newsin, pe 25 februarie 2008.
Tot el a fost cel care a gândit și creionat săptămânalul „Lumina de Duminică“, al cărui prim număr a apărut pe 16 octombrie 2005, ca o completare a politicii editoriale a „Ziarului Lumina“.
„Ziarul Lumina“, ultimul său proiect editorial, cel pentru care a ars cu toată ființa lui în cei din urmă cinci ani de viață, va rămâne un produs unic în istoria presei românești, atât din punctul de vedere al conceptului editorial, cât și ca gen de presă, conturând, de fapt, marele său talent.


„A fost un om hăruit pentru meseria asta“

Din interviul acordat de prof. Daniel Condurache vom putea înțelege cu toții profilul celui care a fost gazetarul complet Florin Zamfirescu.

Sunteți unul dintre cei mai vechi și apropiați prieteni ai lui Florin Zamfirescu. Când l-ați cunoscut, de fapt?
L-am cunoscut pe Florin prin anii â83-â84, perioada de aur a „Opiniei studențești“. Împreună am făcut acolo ceea ce se numește școală de presă. Anunțam, în fiecare an, o preselecție, la care veneau în jur de 100 de studenți, din care rămâneau apoi 10. Se făcea un fel de școală intensivă, școală din care s-au născut aproape toți cei de care auziți astăzi în presă.
Florin era student la „Construcții“ și foarte repede a fost cel care, de fapt, a tehnoredactat ziarul. A tehnoredacta, în vremea aceea, era cu totul altceva decât ceea ce știm noi acum despre asta. Se făcea tehnoredactare „în orb“ mai întâi; sunt niște unități de măsură speciale în tipografie (punctul, quadratul) și era o anume tehnologie după care aveai un text dactilografiat, se numărau semnele de pe fiecare coală de manuscris și-atunci, în funcție de asta, pe-o suprafață dată în quadrați, erau niște tabele care spuneau ce corp de literă trebuie să folosești ca să-ți încapă acolo. Nu era joacă. Dacă greșeai, nu mai puteai să corectezi, pentru că literele se făceau în plumb. Ei, bine, el a avut dintotdeauna ceva special pentru meseria asta. Singurul din Iași care știa foarte bine tehnoredactare era Silviu Lupescu (n.r. - directorul Editurii Polirom), care învățase de la tipografii vechi. Țin minte că am vorbit cu Silviu, și Florin a mers la el acasă câteva săptămâni la rând și, fiind atât de aplecat spre lucrurile astea, a început să deseneze ziarul mai bine decât îl desenase Silviu Lupescu înainte. Era extrem de inventiv și de creativ.
Avea, de asemenea, un foarte bun simț al limbii și făcea și ceea ce numim astăzi editare, care se făcea pe manuscris, nu pe calculator.
Era în tradiția revistelor studențești din acele vremuri ca în primele pagini să apară lucruri absolut neimportante, în care plăteai tribut regimului, după care strecurai creațiile literare, eseurile. De „boala“ asta a suferit și „Opinia“, până să fi venit Florin acolo. În toată perioada în care am lucrat cu el, noi n-am pus niciodată poza lui Ceaușescu.

Omul de titlu

Era mare lucru să poți face așa ceva în acele vremuri...
Într-adevăr. În plus, întotdeauna întârziam numărul din ianuarie. Îl scoteam abia pe la jumătatea lui februarie, ca să „pășim“ momentul 26 ianuarie, ziua lui Ceaușescu. Deci, din â83 până în â89, am reușit performanța asta. Singura concesie pe care o făceam regimului era editorialul, care uneori era militant. Dar întotdeauna jos - și asta a fost tot idee de-a lui Florin - publicam o poezie din clasici. Și-atunci se contrabalansa cumva pe pagină povestea asta și-aproape nu era nimic de aruncat. Împreună cu Florin am reușit să revigorăm genurile de informare. Tot acolo s-a născut un gen din acesta hibrid, care a „făcut pui“ imediat după Revoluție, așa-numitul Puls. De regulă el le scria și are câteva absolut geniale. Aveau un umor ieșit din comun și erau foarte bine scrise.
Fiindcă vorbim de premiere, introdusesem noi și ceea ce știam că se face în presa din afară, așa-numitul „titreur“ - omul de titlu. Lumea își scria textele, iar titlurile le dădea un singur om. Florin e cel care a dat aproape toate titlurile antologice de la „Opinia“.
Încet-încet, revista a început să fie sesizată în toate mediile intelectuale din țară, pentru că era extrem de liberă, extrem de vie.
Tot din vremea aceea există un anumit tip de interviu pe care l-a ilustrat în mod deosebit Radu Eugeniu Stan, dar al cărui autor grafic era Florin. Tot el era cel care dădea întotdeauna și titlurile interviurilor.
Era dedicat trup și suflet meseriei pe care o făcea.
Și-ar mai trebui să amintesc de altă idee absolut excepțională, pe care acum o revendică mulți, dar care, de fapt, i-a aparținut. Ediția princeps a poeziilor lui Eminescu nu era editată în România, din cauza poeziei „Doina“. Și Florin a găsit o modalitate absolut genială de a publica în facsimile Ediția princeps, câteva numere la rând, pe hârtie lucioasă. Cine dorea, își decupa mijlocul și, după un set de numere din „Opinia“, îți puteai lega cărțulia cu pricina.

Cum a început povestea „Monitorul“?
Constrângerile erau tot mai mari; simțeam că n-o să mai putem lucra la fel prea mult. În â89 ne pregăteam să scoatem numărul din decembrie. Începuseră deja mișcările în țară și-atunci am dat un anunț la Radio Iași că sunt așteptați la redacție toți cei care au scris vreodată la „Opinia“. Au venit oameni din toată țara. În vâltoarea aceea, în care era criză de autoritate, s-a născut o publicație foarte bizară, „Opinia studențească“, ce ieșea într-un regim de semicotidian, o dată la două zile. Am început să fim un puternic ziar de opoziție, tirajul creștea foarte repede, se vindea în toată țara prin poștă. A fost un fenomen care cred că se întâmplă o dată la o sută de ani.
După alegerile din mai 1990, ne-au anunțat de la Poștă că nu mai este cerere pentru „Opinia studențească“. Și-atunci, împreună cu Florin, Cezar Caluschi și Andi Lăzescu, am hotărât să facem un cotidian. Așa a apărut „Monitorul“.

Titlul ziarului de unde venea?
A fost tot al lui Florin. În paralel cu „Opinia studențească“, apărea la Universitatea Tehnică revista „Viața Politehnicii“, pe care o tehnoredacta tot el. În această revistă apărea un supliment, căruia Florin îi dăduse numele de „Monitorul artistic“. Așa că în momentul în care am hotărât să scoatem cotidianul titlul a venit aproape în mod automat. „Monitorul“ este primul ziar din România tehnoredactat pe calculator. Țin minte că, la un moment dat, cineva ne-a adus un calculator, care avea și un program de tehnoredactare. Florin a învățat programul ăla.
Ziarul a început să capete consistență, se mai putea trage cu ochiul și la presa străină, au venit și traineri din afară. „Monitorul“ a fost o poveste de succes, care, respectând regulile profesiei, a răsturnat monopolul a două publicații care intraseră în automatismul cumpărătorului de presă: „Opinia“ („Flacăra Iașului“) și „24 de Ore“. „Monitorul“ a căpătat credibilitate pentru că nu a mințit niciodată și orice campanie de presă a dus-o până în pânzele albe. Așa se explică succesul acestui ziar, care, să ne-nțelegem, a fost desenat de Florin de la început până la sfârșit, de la capul de ziar și de la sloganul acela „Ziarul care stă de vorbă cu oamenii“, până la titluri și chestiuni de detaliu, „Bomba de cauciuc“ (săptămânal satiric), o „premoniție“, dacă vrei, a presei satirice, gen „Academia Cațavencu“ și „Monitorul Expres“, inițial săptămânal de investigații, ulterior devenit ceva mai monden, după ce s-au mai epuizat subiectele. „Monitorul“ făcut de Florin cred că a fost cel mai bine desenat ziar din țară.

De la „Monitorul de Iași“ a pornit apoi o întreagă rețea în toată Moldova.
După o anumită perioadă s-a observat că ce e puternic în presă e rețeaua de cotidiene, nu ziarul în sine, și am ajuns să ne gândim la o rețea. Și-aici Andi Lăzescu a avut un merit deosebit. S-a ajuns, astfel, la un ziar metropolitan, care să apară la Iași, și o serie de ziare în diferite orașe ale Moldovei, care să aibă conținut comun cu cel care apărea la Iași și apoi informații de interes local. Toate aceste ziare din rețea au fost desenate după modelul lui Florin.

Ce funcție ocupa atunci Florin Zamfirescu la „Monitorul“?
El era director editorial. Întotdeauna se plasa, discret, în planul doi.

În 2005 propunea publicului un alt gen de presă, prin proiectul editorial al „Ziarului Lumina“. Cum l-ați simțit atunci? Cum gândise el acest proiect?
În perioada studenției lui a cochetat foarte multă vreme cu ideea de a merge la seminar. Am avut discuții lungi cu el pe această temă. Așadar, îl vizitase sentimentul acesta religios de-adevăratelea. Și nu se știa că va pica regimul comunist, nu se știa nimic. Era prin â87-â88. A avut o perioadă în care a avut lecturi de acest gen.
În presa de consum, Florin a ars repede, dar a făcut cam tot ce se putea face. Și tocmai de aceea avea ideea asta, pe care am discutat-o de mai multe ori, că e nevoie de un alt fel de ziar. Deci, nimic n-a fost întâmplător, mai ales că el a meditat profund la tipul acesta de raportare la lume, încă din tinerețe.

„Proiectul editorial și proiectul grafic al «Ziarului Lumina», propuse de Florin, sunt fără cusur“

Cum a fost primită ideea unui cotidian creștin în cercurile media?
Toată lumea spunea că n-o să meargă, iar Florin explica aproape didactic cum gândise acel proiect și de ce publicul avea nevoie de un astfel de cotidian. A teoretizat aceste lucruri cap-coadă, iar proiectul editorial și proiectul grafic al „Ziarului Lumina“, propuse de Florin, sunt fără cusur. După orice carte de jurnalism l-ai lua, este fără cusur, de la proiectul grafic, la forma literei - el știa foarte bine căldura literei; o avea în degete - până la modul de abordare a subiectelor. Avea ideea aceasta că omul simplu, creștinul, face parte din societate și că trebuie să primească nu numai informații religioase, ci din tot spectrul vieții sociale. Era o formă de a-i da omului de rând speranța, dar și un anumit ghid de viață. Și eu cred c-avea perfectă dreptate, mai ales pentru tipul de popor care suntem noi, cu toate criteriile axiologice răsturnate; un tip de raportare la valorile morale, creștine, e absolut fundamental la ora asta.
Florin a mai reușit să aducă în acest proiect toate genurile publicistice, de la știre, relatare, până la interviu și reportaj. Și cred că asta făcea din el un ziar foarte citit. Pentru că cel care-l citește nu-și poate explica de ce, dar cel care-l construiește știe că de asta-i un ziar bun, că are toate „arpegiile“.

„A făcut școală în jurul lui. Ceea ce foarte puțini jurnaliști fac“

Dumneavoastră l-ați cunoscut poate cel mai bine; ați fost prieteni o viață. Ce-ar trebui să nu uităm despre jurnalistul Florin Zamfirescu?
Că a fost cel mai complet om de presă din Iași, autodidact și care a făcut școală în jurul lui. Ceea ce foarte puțini jurnaliști fac. A avut generozitatea asta de a împărți tot ce știa; niciodată n-a ascuns nimic. Țin minte că la „Monitorul“ mergea la fiecare editor în parte, când se făcea pagina 1, îi arăta cum trebuie să facă și-i explica de ce trebuie să facă așa. Toți cei care au tehnoredactat acolo de la el au învățat meserie. Avea un magnetism fantastic. A fost un om hăruit pentru meseria asta.

Florin Zamfirescu n-a murit

Puțini sunt cei care au reușit, de-a lungul anilor, să-l cunoască cu adevărat pe Șefuâ. Era greu să pătrunzi dincolo de privirea aceea enigmatică, de zâmbetul acela cu care te încurca, dincolo de care nu știai ce să bănuiești.
A fost de o generozitate aproape imposibilă în zilele noastre. După o discuție cu el, chiar și cea mai neagră situație părea să aibă ieșire, lucrurile se limpezeau, speranțele începeau să apară. Avea un fel anume de a vedea lucrurile; putea explica, cu argumente de necombătut, haosul din lumea asta.
A dăruit din știința sa de a face meseria de ziarist, cu delicatețe, cu tact. Și-a lăsat amprenta peste toți cei care, la un moment dat, au făcut parte dintr-o echipă pe care a format-o.
Stăpânea o pedagogie a vieții din care ne-a servit porții mici, aproape imperceptibil, astfel că, la un moment dat, aproape fără să ne dăm seama, ne-am simțit mai stăpâni pe noi, am simțit că știm, că putem, că suntem buni în ceea ce facem.
În cei mai bine de cinci ani cât am lucrat cu el, nu-mi amintesc să mă fi gratulat vreodată cu vreun „bravo“. Îmi aduc însă bine aminte de un moment. Era prin vara lui 2006. Terminasem de scris un reportaj despre doi dascăli de la Bălțați, soț și soție, ambii trecuți de 80 de ani, școliți în perioada interbelică, martori ai unui Iași despre care am mai fi putut afla doar din cărțile de istorie. O poveste care m-a fascinat și despre care am scris cu pasiune. Încheiasem textul și alegeam fotografiile. Șefuâ a intrat în redacție și m-a întrebat așa, în trecere: „Cum de-ai aflat de personajele astea?“. Întrebări ca acestea îți dădeau aripi, te urcau până la cer…
Ăsta era el. Avea un har cu totul special de a-ți da încredere. Alături de el erai mereu motivat, știai că poți. Un fel de a fi pe care puțini știu să-l insufle cu atâta discreție, cu atâta înțelepciune.
Florin Zamfirescu n-a murit.
E cu noi în permanență:
în fiecare căutare de a întoarce, din condei, o frază, în fiecare dezbatere de redacție, în fiecare încercare prin care, inevitabil, trecem. Un pic din Șefuâ, din felul lui de a privi lumea asta, din arta lui de a interacționa cu oamenii, din puterea lui de a ști să treaca peste obstacole, ținând ștacheta sus, va rămâne veșnic în noi. (Otilia Bălinișteanu)