Aproape toate fiinţele umane, în orice moment şi în orice loc, sunt impresionate de curajul fizic, iar curajul fizic se demonstrează la maximum în faţa morţii.

Atitudinea dârză și neînfricată a martirilor în fața morții și a durerilor teribile de pe urma groaznicelor suplicii la care erau supuși de către persecutorii păgâni, constituie o adevărată paradigmă și pentru bolnavii aflați într-o stare terminală sau pentru cei cărora li s-a comunicat un diagnostic letal sau un prognostic infaust. Sfinții martiri nutreau cu tărie credința în viața veșnică, de aceea nu aveau temeri sau angoase în proximitatea morții, pe care o considerau ca un somn, ca o punte, o trecere între două lumi, și nu un capăt, un final, un terminus sau o ultimă realitate. Aceasta pentru că Hristos Care e Viața prin fire S-a făcut omorâtorul morții, așa cum întreaga creștinătate cântă în toată perioada pascală: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le”. Prin moartea și învierea lui Hristos, Care cu moartea Sa a biruit moartea, a devenit de-a dreptul păgână și neavenită expresia antică: „nu mă tem de moarte, ci de veșnicia ei”.

Mucenicii sunt pătrunși de o acalmie și o pace sufletească în fața morții fizice, întrucât, nefiind robiți de lucrurile acestei lumi efemere, o părăseau fără îngrijorare, frământare sau neliniște, prioritare în sufletul lor fiind cele netrecătoare, esențiale, dumnezeiești care le aduc bucuria întâlnirii și a unirii cu Dumnezeu. Sfinții mucenici nu prețuiau atât viața aceasta, cât pe cea viitoare, doreau întâlnirea cu Dumnezeul-Iubire ai Cărui ucenici erau. Precum înșiși mărturiseau, orice patrie le era patria lor și orice patrie le era totuși străină, căci patria lor adevărată era cea cerească. Așa se explică curajul lor în fața morții, ei mergând cu picioare vesele la marea întâlnire cu Domnul vieții.

Martirii  – sfinții par excellence –, privind teribilele ordalii ca pe ceva neînsemnat, nu se grăbeau de fapt spre moarte, ci spre adevărata viață, căci Hristos era viața lor și a trăi însemna Hristos. Ei dispreţuiau întreaga lume, aceasta neavând pentru ei un preţ egal cu cele ce doreau. Erau pătrunși de adevărul că nimic din toate cele pământești nu poate egala fericirea drepţilor.Cu cât li se prelungeau chinurile, cu atât gândeau că le era prilejuită o răsplată mai mare. Așa s-au stins pentru lumea aceasta și așa și-au încheiat ei lupta și biruința. Deci, pe lângă mărturisirea cu tărie, devotament și abnegație a credinței lor, pe lângă dragostea lor nehotărnicită pentru Dumnezeu, martirii ne sunt și paradigme ale curajului în fața morții imediate, dovedindu-se a fi adevăraţi eroi prin statornicie, răbdare și bravură.

Pentru cei pătrunși de dureri și suferințe fizice teribile, pentru cei cărora le este foarte aproape sfârșitul pământesc, sfinții mucenici le sunt exemple demne de urmat: curajoși în fața morții, rugători înaintea lui Dumnezeu, pilde strălucite de statornicie în credință, modele de virtute, de acceptare voluntară a suferinței,icoane ale curajului, bărbăției și călăuze sigure și statornice pe calea către Înviere.Marea bucurie a martirilor, departe de a se înrădăcina ca o căutare nesănătoasă a suferinței și a morții, își are obârșia în forța nădejdii lor, și, mai mult decât atât, în comuniunea lor cu Hristos. Așa cum atunci Hristos era alături de ei, trăia și lucra însufletele și în trupurile lor, așa El Se sălășluiește și astăzi în sufletele bolnavilor care acceptă voluntar suferinţa pentru că ea are un sens și este mântuitoare, apoi înalță smerite și calde rugăciuni către Dumnezeu, mulțumindu-I, căci suferința de acum – o adevărată dovadă a milei și iubirii divine – le este celor încărcați de păcate purificatoare de suflet, iar drepților aducătoare de cununi veșnice.

Iată că spiritualitatea creștină, prin exemplul sfinților martiri din primele veacuri creștine, vine în sprijinul bolnavului de astăzi, asigurându-l că în durerile fără voie se ascunde mila lui Dumnezeu, învățându-l că suferința trupului este purificatoare (căci așa cum focul curăță rugina de pe fier, așa boala curăță păcatul omului), că răbdarea și asumarea suferinței fără cârtire este mântuitoare, și mai ales că nu este singur pe acest drum al suferinței, căci Hristos suferă cu fiecare, până la sfârșitul veacurilor, potrivit suferinței fiecărui om, precum glăsuiesc gurile sfinte ale Părinților Bisericii. Așa cum Fiul lui Dumnezeu se arăta grabnic ascultător al rugăciunilor sfinților mucenici și-i întărea în chinurile lor, îi încuraja, suferea în martirii Lui și devenea tăria lor, așa va face tuturor celor bolnavi care-I cer stăruitor ajutorul.