Care dintre noi nu a fost nevoit măcar o dată în viață să stea în bucătărie, nu doar pentru a degusta ceva ori pentru a lua un prânz frugal, ci să gătească ceva de-ale gurii pentru el, pentru familie sau oaspeți? Ce să mai spunem despre bunicile ori mamele noastre, care își petrec bună parte din viață trebăluind în bucătărie? Dar de cei care trebăluiesc de zor în marile cantine ori restaurante? În mediul monahal se spune că una dintre cele mai grele ascultări este cea de la bucătărie; călugării ori călugărițele rânduiți în trudnica ascultare la bucătărie cu dragoste jertfelnică pregătesc bucate nu doar pentru obște, ci și pentru pelerinii care își îndreaptă pașii către chinovii, căutând în primul rând a se hrăni cu dumnezeieștile merinde. Ca semn de prețuire, multe dintre așezările noastre monahale, după agapa duhovnicească, invită pe închinători să guste și ceva de-ale gurii.

Un astfel de bucătar a fost și Sfântul Eufrosin, cel proslăvit în calendar pe 11 septembrie. Trăitor în veacul al IX-lea într-una dintre mănăstirile Palestinei, Eufrosin s-a arătat a fi un monah cu o viață și o lucrare paradigmatică: cu o desăvârșită smerenie și dragoste împlinea ascultarea de bucătar. Gătea cu atâta dragoste pentru frățime, ca și când Dumnezeu ar fi stat la masa lor, împlinind toate cu desăvârșită dragoste, răbdare și jertfelnicie. Primea ocara fără să cârtească, nu răspundea la potrivnicii. Dar, pe lângă necesarele merinde pentru trup, Eufrosin mai „gătea” ceva de zor: lucra cu sârg la dobândirea mântuirii. Tainica și neclintita lucrare a bucătarului smerit, Dumnezeu a voit a o descoperi în chip minunat, când un părinte îmbunătățit din obște a avut o vedenie din cele ce aveau să fie: în Rai l-a întâlnit pe călugărul Eufrosin, de la care a cerut trei mere. După această vedenie, părintele a realizat că merele din minunata arătare au rămas la dânsul. Mergând în biserică, l-a găsit pe Eufrosin la rugăciune și, întrebându-l despre cele ce s-au petrecut, acesta i-a confirmat că da, fusese în Rai. Dumnezeu a descoperit astfel că bucătarul cel smerit a hrănit gurile multor flămânzi, dar cu o înțelepciune și-a agonisit și pentru sieși merindea cerească. Sinaxarul spune că hăruitul Eufrosin a dispărut din mănăstire, probabil, petrecând retras în pustie, fugit de slava și cinstea oamenilor. Din cele trei fructe primite în vedenie au gustat monahii obștii cu diferite neputințe sufletești și trupești. Primind tămăduire, au proslăvit pe Dumnezeu, Cel minunat întru sfinții Săi, neuitând viața și petrecerea în chinovia lor a lui Eufrosin bucătarul.

Dacă un bucătar a ajuns să fie „casnic” și „prieten” al lui Dumnezeu, după cum îi numea Sfântul Apostol Pavel pe sfinți, atunci înseamnă că în paleta meseriilor pe care le-au practicat aceștia, cea de bucătar devine bineplăcută de Dumnezeu, dacă este pusă în slujba dobândirii cereștii Împărății. Da, să nu ne mire că  putem vorbi de un „nomenclator al meseriilor” practicate de sfinți. Sfântul Apostol Matei era vameș, adică un fel de perceptor și contabil; Sfântul Apostol Andrei fusese pescar și navigator; Sfântul Apostol Pavel se pregătise a fi profesor, la Școala lui Gamaliel; Sfântul Mucenic Filimon,comediantul, care este, de altfel, ocrotitorul actorilor; Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava fusese negustor, ca și Sfânta Lidia din Filipi, prima femeie creștină din Europa care comercializa stofe;  Sfântul Lazăr zugravul, ca și  Sfântul Pafnutie-Pârvu, român de-al nostru. Să ne amintim și de Sfântul Ioan Iacob de la Neamț, care fost bibliotecar, de Sfântul Dionisie Exiguul, pe care îl putem considera un veritabil statistician. Să nu uităm de mulțimea sfinților militari, medici, muzicieni. Conștiința Bisericii le-a păstrat o vie recunoștință căci, pentru îndeletnicirile din timpul vieții, pentru minunile lor sau pentru felul în care au pătimit, unii sfinți au fost asociați cu anumite activități și au devenit ocrotitori spirituali ai multor bresle sau meserii, învățându-ne că, indiferent de pregătirea profesională, de proveniența socială, omul poate urca la Cer.

Revenind la Sfântul Eufrosin bucătarul și la meseria lui, apare aici o aparentă contradicție: cum să te poți mântui gătind mereu, de vreme ce îmbuibarea, numită de Părinții filocalici gastrimarghia, este unul dintre păcatele din care izvorăște o serie întreagă de patimi? De aceea, Sfinții Părinți ne învață că nu trebuie să mâncăm de dragul plăcerii, făcând din bucate, din mese îmbelșugate un scop în sine, un mod de desfătare. Hrana materială este un dar de la Dumnezeu menit să susțină viața biologică, și nu pentru îmbuibarea pântecelui. Astăzi, omenirea s-a îndepărtat atât de mult de sfaturile inspirate ale dumnezeieștilor Părinți, încât s-a făcut din simpla și necesara îndeletnicire de a pregăti hrana o veritabilă „artă”, numită cu sintagma „artă culinară”. Concursuri de gătit, show-uri gastronomice, „masterchefi” și tot restul spectacolului în care s-a transformat o ancestrală și vitală ocupație umană. Cu cât o masă este mai dichisită și mai îmbelșugată, ea devine mai nocivă pentru om. Explicația ne-o dă Sfântul Ioan Gură de Aur: „Am putea spune că mesele bogate sunt mai rele decât otrăvurile. Deoarece otrăvurile îi omoară iute şi fără dureri pe cei care le iau, pe când mesele bogate dau naştere unei vieţi mai rele decât o mie de morţi, pentru că ele îl omoară lent pe om. Şi cei care suferă de alte boli sunt compătimiţi de mulţi, pe când cei ce suferă de boli provocate de multă mâncare şi băutură nu pot fi compătimiţi de oameni, chiar dacă ei ar vrea. Întrucât ei singuri îşi provoacă bolile, se îndreaptă cu voia lor spre prăpastia relelor”.

Cumpătarea, așadar, nu doar că este dreptarul cel bun al sănătății fizice, dar și una dintre condițiile de căpătâi pentru a urma calea către cereasca Împărăție pe care a mers cu atâta sârg călugărul palestinian.

O veche zicală românească glăsuiește: „Când mâncarea e gustoasă, fericirea stă la masă”. Frumoasă expresie! Masa adună pe oameni la comuniune, la bucuria regăsirii. Dar, dacă se pune accent doar pe bucate și se uită de comeseni, mâncatul transformă pe oameni în robi ai pântecelui, găsind împlinire în a mânca. Mai exact, trăiesc pentru a manca. Nu e păcat să gătești gustos, ci să folosești bucatele mai mult decât un „combustibil”. Din viața și petrecerea Sfântului Eufrosin bucătarul înțe­le­gem mai profund sintagma potrivit căreia nu trăim pentru a mânca, ci mâncăm pentru a trăi nu doar aici, vremelnic, ci mai cu seamă veșnic, la masă cu Dumnezeu.