Am încercat să găsesc un gând prin care să exprim cât de mare Dar ne este Crucea Domnului Hristos. Evanghelia prăznuirii Înălțării Sfintei Cruci (Ioan 19, 6-11, 13-20, 25-28, 30-35) vădește că și Părinții Bisericii au avut aceeași greutate în a găsi „versetul de aur” al exprimării adâncimii unei astfel de sărbători. Dispunem de o zi a Crucii în fiecare săptămână iar Duminica Sfintei Cruci ne este miez de postire în Postul ce ne poartă spre praznicul Învierii. Sensul unor astfel de sărbători este legat de memorie. Să nu uităm. Să nu uităm nici ura și nici trădarea dar mai cu seamă să nu uităm cum viețile noastre sunt parte din purtarea propriei cruci. Crucile noastre fiind izbucniri de lumină din crucea Domnului Iisus Hristos! A le confunda înseamnă a nu înțelege sensul adânc al Golgotei.

Părintele Arsenie Boca – a cărui sfințenie se simte și în cuvinte nu doar în viață și atitudini – scria: „S-ar putea spune că Iisus S-a născut pe Cruce. Toată viața lui Iisus a fost ca atare. Iar din cea mai grea cruce: moartea, a izbucnit și biruința cea mai mare: învierea, sau omorârea morții. Căci Iisus o biruise în viață; iar cu moartea Sa, cea de bună voie a biruit-o și pentru toți oamenii, de la începutul până la sfârșitul lumii. Cu Învierea lui Iisus avem chezășia că vom învia și noi, ca Iisus, căci El e începătorul, pentru noi, în toate. Altă mărturie a veșniciei noastre, mai tare ca aceasta, nu ne-a dat nimeni” (Cuvinte Vii, p. 79). Crucea Domnului e chezășia Învierii noastre iar purtarea propriei noastre cruci este semnul că ne încredem în darul cel mare al Învierii, trăim din el și pentru el, ne urmăm viața știind că ea este vecină morții. Evanghelia acestei Duminici este despre trădarea lui Dumnezeu de către oameni. Oamenii care le știu pe toate, le stăpânesc pe toate, le fac pe toate după regulile făcute de ei pe care le pun în seama voii lui Dumnezeu. 

Nimic din Revelație nu e în atitudinea judecătorilor lui Iisus Hristos. Nici un gest al lor nu concordă cu Scriptura. Doar doi, Iosif din Arimateea și Nicodim, rămân cu înțelegerea dumnezeirii Fiului lui Dumnezeu ce tocmai se săvârșește pe Cruce. Și asumă așezarea Lui în Mormânt. Apoi dispar, cu o smerenie ieșită din comun, din întreaga relatare. Înțeleseseră ceea ce peste ani vor înțelege Sfinții. Cum avea să exprime mai aproape de noi tot Părintele Arsenie: „Smerenia, cenușăreasa vieții acesteia,  e haina de slavă a vieții viitoare” (Cuvinte Vii, p. 30). Și ei se înveșmântează din deplin cu ea. Tot Părintele, încercând să explice mulțimii de credincioși adunați la rugăciune – era 12 septembrie 1949, la Sâmbăta – taina crucii Domnului Hristos, scrie: „De ce L-a dat Dumnezeu pe Fiul Său, Iisus, spre jertfă „și încă jertfă de cruce”? Pentru că singurul grai care mai poate răzbi până la inima oamenilor, s-a dovedit că nu mai rămâne altul, decât Jertfa Cuiva, pentru ei. Când moare cineva pentru tine, pe acela nu-l poţi uita niciodată. La începutul unuia dintre războaie ieșise o lege că poți lipsi de la război dacă îți găsești un înlocuitor. Greu de găsit înlocuitor la moarte. Era undeva un om, cu o casă de copii, dar necredincios, și trebuia să plece la război. Când la plecare, iată vine la el un tânăr și-i spune: „Eu sunt singur, chiar dacă mor după mine nu plânge nimeni; merg eu în locul dumitale la război!”. S-a dus tânărul. După oarecare vreme tânărul cade rănit de moarte și cum ajunge acasă moare. Mormântul său era mereu împodobit cu flori și nimeni nu știa cine i le pune pe mormânt, până când într-o noapte a fost găsit necredinciosul că-i ducea flori la mormânt. 

– Bine, dar tu nu crezi în Dumnezeu! 

– Ba acum cred, fiindcă numai Dumnezeu i-a putut da tânărului acestuia iubirea de mine și de copiii mei, ca să meargă el în locul meu la moarte, și asta numai Dumnezeu a mai făcut-o, când a trimis pe Fiul Său să moară în locul nostru”. Ceva mai încolo, concluzionează: „De-acum, creștinul stă liniștit pe conducerea lui Dumnezeu și vede că orice cruce a vieții sale este o mărturie a iubirii părintești a lui Dumnezeu; orice cruce este o treaptă a desăvârșirii. (...) Știm Cui credem și știm Cine-i la cârmă!” (Cuvinte Vii, p. 14-15).

Orice cruce este o treaptă a desăvârșirii! Crucea vieții noastre este mărturia unei purtări de grijă părintești prin care Dumnezeu ne vrea în Rai. Dar nu confundând, nu crezând că toți trebuie să purtăm același fel de cruce, nu blamând pe cei care, de departe, foarte departe, par că nu au nici o cruce de dus în viață. Nu există cruci mici și cruci mari nici măcar în desenul copiilor – unde e doar o chestiune de perspectivă – există Crucea Domnului Hristos și crucea mea și crucea fiecăruia dintre noi. Dar nu ca și cum Biserica ar fi largul unui cimitir, ci coama Golgotei de pe care așteptăm Învierea! Numai în măsura în care suntem fii de Duh ai Crucii Domnului suntem și fiii Învierii!