În ciuda și împotriva tuturor convulsiilor lumii moderne și a rănilor familiei contemporane, credința și spiritualitatea ortodoxă apără frumusețile și propovăduiește multitudinea de binecuvântări pe care căsnicia și căminul creștin le împărtășesc ființei umane.
O învățătura frundamentală a antropologiei ortodoxe este cea potrivit căreia omul, creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu“ (Fac. 1,27), este o ființă comunitară, socială. El nu se simte niciodată cu adevărat împlinit în singurătate și solitar, ci în comuniune și împărtășire de iubire. El simte neîncetat dorul de a se împlini și realiza alături de o persoană iubită, la a cărei mântuire să contribuie în egală măsură. El simte nevoia unei ființe căreia să-i împărtășească necazurile și împlinirile sale, în speranța că alături de un astfel de „suflet pereche“, de „jumătatea“ sa, care să „rezoneze“ la trăirile și sentimentele sale, necazurile se vor împuțina și se vor alina, iar bucuriile se vor înmulți și înduhovnici.
Prin urmare, familia a fost rânduită de Dumnezeu încă din paradis, pentru ca omul să progreseze în virtute și iubire față de Părintele său ceresc, alături de semenii săi și în mod deosebit în sânul neamului și a casei sau familiei sale.
Acordând o cinstire deosebită Sfintei Taine a Cununiei și familiei creștine, credința ortodoxă dezvoltă o învățătură sublimă privind vocația și rolul soților, unul în viața celuilalt și în cadrul căminului căruia ei îi pun bază prin actul sfânt al căsătoriei.
În primul rând, prin prietenie și căsătorie, omul răspunde vocației sale ființiale de dialog și de comuniune. Sfântul Ioan Gură de Aur, neîntrecut rapsod al familiei creștine, considera că Dumnezeu ne-a creat în așa fel încât să avem nevoie unui de alții, să nu putem trăi fericiți decât în comuniune de simțire și trăire și de aici și înalta exprimare a Sfântului Părinte, care socotea că „mai bine este să umble omul în întuneric decât să nu aibă prieteni“. În persoana unui prieten adevărat, considera el, omul „are un al doilea eu“, că alături de o astfel de persoană „chiar și sărăcia este suportabilă, iar fără dânsul și sănătatea și bogăția sunt de nesuferit“, după cum, bucurându-se de o asemenea afecțiune, „cineva poate suferi și exilul, iar fără prieten nu poate trăi nici în propria sa țară“.
Experiența lumii și a vieții demonstrează că, pentru persoanele care au știut să își aleagă partenerul de viață și să cultive în căminul lor virtuțile creștine, familia este un loc al împlinirii personale și comunitare, materiale și spirituale, sufletești și duhovnicești.
În lumina credinței creștine, soții își sunt unul altuia dar și binecuvântare. Astfel, pentru un soț dreptmăritor, soția sa reprezintă cea mai frumoasă binecuvântare pe care Dumnezeu-Iubire i-o poate oferi bărbatului, pentru ca aceasta să îi împodobească viața și sufletul cu trăsăturile legate de „eternul“ ei feminin: căldura sufletească, bunătatea, delicatețea, sensibilitatea, fiind sprijin și ajutor pe valurile atât de învolburate ale vieții prezente, către țărmul mântuirii. Sau, în exprimarea aceluiași mare Sfânt Părinte, soția sau femeia trebuie să fie soțului ei „cea mai puternică doctorie de veselie“, „tovarășul vieții și al corabiei aceasteia“, „port“, „liman“ bărbatului ei.
La rândul său, un soț bun și iubitor constituie pentru soția sa creștină cel mai înalt dar pe care Același Dumnezeu i-l oferă femeii, pentru ca, la rândul său, și el să îi împodobească și să îi înnobileze personalitatea cu trăsăturile legate mai ales de voință, fermitate, caracter și generozitate.
Conform „Apostolului neamurilor“, rostul soților, unul în viața celuilalt, îl constituie întrecerea în fapte de cinste, în fapte bune și virtuți creștine, pentru ca astfel, unul alături de celălalt, să își dobândească și să contribuie la dobândirea mântuirii celuilalt.
Potrivit aceleiași rânduieli atotînțelepte a lui Dumnezeu, familia este binecuvântată, în mod firesc, cu darul nașterii de prunci, pe care Sfântul Ioan Gură de Aur îi considera a fi „mângâiere neamului omenesc“, după căderea în păcat a primilor oameni și după pierderea veșniciei, „sprijin“ și „toiag“ bătrâneților părinților care i-au născut, crescut și educat, în vremea bătrâneților și neputințelor acestora. Prin urmare, scopurile generale ale căsniciei sunt, din punctul de vedere al credinței creștine: 1) izbăvire de patima desfrânării și 2) nașterea de prunci; 3) ajutorul reciproc și 4) dobândirea sfințeniei, unul pentru celălalt.
Familia creștină este considerată, în învățătura de credință răsăriteană, a fi chemată să devină un colțisor de rai încă din lumea aceasta, o antecameră a Împărăției cerurilor, o pregustare a fericirii viitoare și veșnice.
Soții creștini trebuie să își dea reciproc concursul ca, prin faptele lor bune, să facă din casa lor o „mică Biserică“ sau „Biserica de acasă“, altar de jertfă a egoismului, arenă de luptă împotriva păcatelor și a patimilor, loc de cultivare și de exersare a virtuților creștine.
Doar o astfel de familie și o astfel de „Biserică în miniatură“ poate răspândi asupra întregului cămin, asupra celor apropiați sau cunoscuți și asupra lumii întregi, ca niște raze de lumină spirituală și iubire curată, înclinația spre viață duhovnicească îmbunătățită, dorul de desăvârșire și mântuire.
În acest mod, căsătoria și familia creștină se vor ridica deasupra poftelor și instinctelor, în lumea atât de bogată a vieții spirituale, căsătoria își va redobândi statutul ei înalt de Sfântă Taină, în vremuri acestea, tot mai frământate din existența și istoria neamului omenesc și a ființei umane, în care pofta și plăcerea par a fi punctele de forță ale unei noi religii, tot mai puternic proclamată - cea a plăcerilor efemere și iluzorii.