A trecut mult timp, Doamne, de când nu am mai îngenuncheat în fața icoanei Tale. Încă mai ai tăria să mă primești cu aceeași căldură și dulce tăcere vindecătoare. Nu am nevoie de fapt să îmi spui nimic decât să fii aici cu mine cu toate că eu, știi bine, Ți-am întors spatele de nenumărate ori. Știu că Tu vezi toată inima mea, îmi cunoști durerile, bucuriile și îmi vezi dorul nebun după Tine, care mă face să fiu neastâmpărat în căutarea Ta. Uneori, ziua sau noaptea, mai arunc câte un strigăt tăcut de durere ori de bucurie care să lovească temeliile cerului. Știu că m-ai auzit de fiecare dată, cu toate că eu nu am simțit foșnetul pașilor Tăi discreți venind spre inima mea, din cauza gălăgiei dinlăuntrul meu. Am știut mereu că orice gând, orice chemare ajunge la Tine, că Te trage de “mânecuță”, să Te cobori spre mine, asta pentru că nu am mai avut curajul să Te caut înlăuntrul meu. Dezordinea Te-a dat afară din inima mea, iar acum disperat Te caut să punem amândoi lucrurile în ordine. În cenușiul vieții mele Te aștept ca pe o pată de culoare care să îmi redea bucuria de a trăi și simți frumos… Vino, Doamne, Tu știi cât de mare nevoie am de Tine...