Mi-a atras atenția zilele acestea o istorioară din „Patericul mirenilor” despre un preot care, după ce a construit în satul său o biserică din temelii și a făcut un doctorat, a fost transferat într-un oraș. Aici, la propunerea episcopului, a mai zidit o biserică. Poate datorită faptului că a fost prins prea mult în lucrările cimentului și inima lui s-a împietrit puțin câte puțin, sau poate datorită înălțării pe o treaptă destul de sus a cunoașterii teologice inima părintelui s-a ridicat la treapta mândriei, cert este că din părintele de altădată, bun și grijuliu față de toți, astăzi nu prea a mai rămas mare lucru.

Într-o zi, la biserica unde slujea el, a venit însuși Hristos în chipul unui țăran.

– Ce vrei, omule? Vrei niște bani? l-a întrebat părintele, grăbit, băgând mâna în buzunar.

– Nu, părinte, nu vreau bani. Vreau să stau de vorbă cu dumneavoastră.

– Sunt ocupat, nu am timp astăzi, răspunse părintele.

– Vă rog mult, părinte, am venit de departe.

– Stai și așteaptă. Poate că până la urmă o să îmi găsesc cinci minute și pentru tine.

Hristos a rămas să aștepte. Timpul trecea, dar părintele se ocupa numai de alții. A venit primarul, a stat cu el. A venit un colonel, a stat cu el. A venit un doctor, a stat și cu acesta. La țăran nici nu se uita. Până la urmă a venit un taxi și a plecat în grabă să facă o sfeștanie.

Rămas în biserică numai cu paracliserul, Hristos i-a spus:

– Să îi zici preotului că pentru râvna lui de a ridica biserici, o să îi dau multa slavă pe lumea aceasta. O să aibă tot ce își dorește. Pentru cunoașterea pe care a dobândit-o în studiile lui înalte va fi lăudat și de credincioși și de necredincioși. Dar pentru că nu a vrut să stea de vorbă cu Mine aici, nu va ajunge în Împărăția Mea.

***

În perioada sărbătorilor pascale am remarcat, și nu numai eu, că mulți tineri au pășit pragul bisericii. Parcă mai mulți ca în alți ani. Unii au venit de dragul Deniilor și au cântat prohodul Domnului, alții au mărturisit din piepturile  lor că „Hristos a înviat!”. După ce au trecut sărbătorile, tinerii s-au întors la grijile lor: teze semestriale, examene, pregătirea tezelor de licență și masterat, sau la serviciile lor.  Biserica reprezintă pentru tineri un fragment al identității lor, identitate de neam, de cultură, de  credință. Face parte din „AND-ul” românismului. Însă, ce facem noi pentru ei? Ne facem timp să vorbim cu ei? Sau lăsăm pe mai încolo că, deh!, sunt tineri, este timp pentru ei și mai târziu?! Și nu putem nega faptul că și sub chipul tinerilor vine la noi Hristos și ne cere să stăm de vorbă cu El.

***

Mântuitorul Hristos ne spune: „Flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau; străin am fost și nu M-ați primit; gol și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță și nu M-ați cercetat”. Și câți tineri nu sunt astăzi flămânzi de Dumnezeu, sau însetați de  cunoașterea lui Dumnezeu. Sunt mulți și din cei care s-au înstrăinat, din diferite motive, de Dumnezeu. Sunt și goi, cei care au pierdut haina Botezului ori au rupt-o cu bună știință. Au sufletul îmbolnăvit și încarcerat de propriile patimi, de propriile temeri sau de neputințe.

Față de aceștia trebuie să ne facem timp. Să vorbim cu ei. Să îi ascultăm, în primul rând. Pentru mântuire nu este timp de amânare! Aaa, mâine? Nu, astăzi!

Să stăm de vorbă cu Hristos! Să stăm de vorbă cu tinerii!

(Pr. Marius Pîjin, ATOR Flămânzi)