Fiul lui Dumnezeu, făcându-se Fratele nostru cel mare, a confirmat voinţa lui Dumnezeu de a fi ajutat fiecare din noi printr-un alt om, printr-un frate al nostru întru umanitate. A arătat prin aceasta marea importanţă a fratelui în existenţa noastră şi importanţa mea ca frate în existenţa altora, iar prin aceasta, răspunderea noastră a unuia faţa de altul, ca fraţi. [...]

Iisus a aşezat în Sine ca Frate al nostru toate posibilităţile comunicării de putere de la un frate la altul, nesfârşitele resurse de milă. El a trăit în mod culminant responsabilitatea fratelui pentru fraţi, valoarea ce o au fraţii Săi omeneşti pentru El, conţinutul emoţional ce-l dă vieţii proprii interesul meu pentru frate, interesul fratelui pentru mine, căldura şi sensul ce le dă vieţii omeneşti relaţia între frate şi frate.

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 173 la Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia XI, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1990, p. 146)