Să ne facem vrednici prin pocăință, sau mai bine zis să ne aducem ofrandă pe noi înșine prin faptele pocăinței Celui ce poate să facă vrednici din nevrednici; și așa să ne apropiem cu o nădejde ce nu va fi rușinată și cu credință privind nu simplu la ceea ce se vede, ci la cele ce nu se văd. Fiindcă Pâinea aceasta e ca o perdea care ascunde înăuntru dumnezeirea; acest lucru arătându-l dumnezeiescul Pavel spunea ca El “ne-a înnoit o cale nouă și vie prin perdea, adică prin trupul Său“ (Evr. 10, 20) și prin el urcă la ceruri cetățenia noastră – căci acolo e Pâinea aceasta – și intrăm în Sfânta Sfintelor cea adevărata prin ofrandă în curăție a trupului lui Hristos: “Să ne apropiem deci, fraților, cu inima adevărata în certitudinea credinței“ (Evr. 10, 22).
Căci de aceea se numesc Taine, pentru că nu este pur și simplu ceea ce se vede, ci ceva duhovnicesc și de nespus; și dacă, precum spunea Domnul, “Duhul e ceea ce face viu, carnea nu folosește la nimic“ (In 6, 63), daca te uiți numai la ceea ce apare, nu te vei folosi cu nimic, dar dacă te uiți la Duhul, adică dacă vezi însăși Pâinea care stă înainte în chip duhovnicesc, atunci te vei face viu împărtașindu-te din ea. Căci Ea este “mâncarea care nu piere, ci rămane spre viața veșnică“ (In 6, 2-7), Pâinea cea adevărată Care coboară din cer, Care e vie și dă viață lumii; pe Care cine nu o mănânca, nu va fi viu, dar cel care o mănâncă va fi viu în veac, nu numai înviind, ci și slobozit fiind de pedeapsă și dobândind împărăția veșnică.
Căci despre această Pâine Domnul le-a vorbit nu numai ucenicilor Lui la Cina cea de Taină, ci a glăsuit limpede învățând deschis și cu îndrazneală în sinagogă și spunând: “Pâinea pe Care Eu o voi da pentru viața lumii este trupul Meu“ (In 6, 51), și iarăși: “Dacă nu veți mânca Trupul Fiului Omului și nu veți bea Sângele Lui, nu veți avea viață în voi. Cine mănânca Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică“ (In 6, 53-54).
O, ce minune! Vai, ce măreție a iubirii, pe care Dumnezeu a revărsat-o peste noi cu bogăție! Ne-a născut din nou prin Duhul și ne-a facut un duh cu El, precum spune Pavel: “Cine se lipește de Domnul e un duh cu El“ (1 Cor. 6, 17).
Deci ca să fim una cu El nu numai după duh, ci și după trup, carne din carnea Lui și os din oasele Lui, ne-a dăruit împărtășirea strânsă cu El prin această Pâine. Căci orice iubire își are desăvârșirea printr-o unire, iar începutul dintr-o asemănare (…)
Dar iubirea conjugală pare a avea ceva mai mult decat celelalte, “căci din această pricină va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi cei doi un trup“ (Mt. 19, 5), “Taina aceasta mare este, spune dumnezeiescul Pavel, dar eu vorbesc despre Hristos și despre Biserică“ (Ef. 5, 32).
Acolo deci se vor lipi într-un singur trup, nu și într-un singur duh; noi însă prin împărtășirea acestei Pâini dumnezeiești nu ne lipim numai, ci ne amestecăm cu trupul lui Hristos și devenim nu numai un trup, ci un duh cu El. Vezi că măreția covârșitoare a iubirii lui Dumnezeu față de noi are loc și se arată prin dăruirea acestei Pâini și a acestui Pahar? Fiindcă potrivit Psalmistului, “jertfă și ofrandă n-ai voit, dar ne-ai întocmit un trup“ (Ps 39, 7; Evr 10, 5).
O, ce comuniune multiplă și nespusă! Hristos S-a făcut frate cu noi, intrând în comuniune cu noi atât prin trup, cât și prin sânge și prin ele asemănându-Se nouă; ne-a câștigat robi adevărați ai Lui răscumpărându-ne prin acest Sânge; ne-a făcut prieteni ai Lui dăruindu-ne arătarea acestor Taine; ne-a legat și armonizat cu Sine însuși prin împărtășirea acestui sânge făcându-Se un trup cu noi.
Dar și Tată al nostru S-a făcut prin dumnezeiescul Lui botez și ne hrănește la sânii Săi ca o mama iubitoare pruncii sugari; și, lucru încă și mai mare și mai uimitor, nu ne hrănește numai cu Sânge în loc de lapte, dar și cu Trupul Său, și nu numai cu Trupul Său, dar și cu Duhul Lui, păstrând pururea nemicșorată noblețea dată nouă de El, ducând spre o dorință mai mare și împlinind această dorință, lăsându-Se nu numai văzut, ci și atins și făcut desfătarea noastră, și ținut de fiecare din noi în inimă și în înseși măruntaiele noastre, și spunând: “Veniți, mâncați Trupul Meu și beți Sângele Meu cei ce doriți viața veșnică, ca să nu fiți numai după chipul lui Dumnezeu, ci și dumnezei și împărați veșnici și cerești, îmbrăcați în Mine, împăratul și Dumnezeul cerului, înfricoșători pentru demoni, dar minunați pentru îngeri, fii iubiți ai Tatălui ceresc, pururea vii, frumoși la fiii oamenilor, locaș plăcut al preaînaltei Treimi“.
Căci dacă prefigurarea acestui Trup l-a îndreptat pe Avraam (Fc 14, 18; 15, 6; 22, 2-19), dacă prefigurarea acestui Sânge i-a păzit în Egipt vii pe întâii-născuti ai lui Israel (Is 12, 23), dacă prefigurarea acestui Sânge a curățit și sfințit însăși Sfânta Sfintelor, a arătat pe pământ un cort al Numelui lui Dumnezeu și a făcut preoți, arhierei și unși ai Domnului (Is 16, 34; Evr 9, 11 sq), daca prefigurarea a lucrat acestea, ce va lucra adevărul lor?
Aaron nu intra fără această prefigurare în sanctuar, nici noi nu vom putea păși în cele cerești dacă nu ne împărtășim de acest adevăr al lui, nici nu vom avea sălaș în ceruri, nici nu vom fi sălaș al Dumnezeului cerurilor, nici jertfa vie și sfântă bineplacută lui Dumnezeu; căci numai prin El am dobândit apropierea. “Căci ce folos ai de sângele meu, de mă cobor în stricăciune?“, spune împăratul și proorocul David (Ps 29, 9).
De aceea, să ne amestecăm sângele cu Sângele lui Dumnezeu, ca să ștergem stricăciunea din el, fiindcă mult și negrăit folos e în acest Sânge. El ne face noi în loc de vechi, și veșnici în loc de vremelnici; ne face nemuritori și veșnic înfloritori, ca niște pomi săditi lângă curgerile apelor (Ps 1, 3) dumnezeiescului Duh, din care se adună rod spre viața veșnică.
Caci din rai țâșnea un izvor sensibil și adăpa fața pămantului născand râuri sensibile (Fc 2, 10); dar din această Sfânta Masă, pe care potrivit psalmistului Hristos “ne-a gătit-o împotriva“ demonilor și patimilor “care ne necăjesc“ (Ps 22, 5), țâșneste un izvor care naște izvoare duhovnicești, adapă suflete, le urcă până la cer și întoarce ochii îngerilor spre frumusețea în care se vede diversitatea înțelepciunii lui Dumnezeu (Ef 3, 10), îi aduce să dorească să se plece spre cele dăruite nouă printr-un asemenea Sânge.
Căci apropiindu-ne de aceste Taine, ne facem purpură împărătească, sau mai bine zis sânge și trup împărătesc, și ne prefacem – o, ce minune! – într-o finalitate dumnezeiască, întrucât strălucirea lui Dumnezeu vine tainic asupra noastră, ne învăluie în chip extraordinar, ne face unși-hristoși ai lui Dumnezeu și ne dă putere să strălucim ca soarele în prezența Tatălui nostru potrivit făgăduinței Lui (Mt 13, 43), numai să nu împiedice acest lucru vreo pată pusă pe sufletul celui ce se apropie.

De aceea, nu numai să ne curățim înainte și așa să ne apropiem, dar să fim atenți la noi înșine și, după ce am dobândit acest dumnezeiesc dar, să arătăm și multă pază, ca să rămânem mai presus de patimi și să vestim virtuțile Celui ce a binevoit a locui în noi plecând de la asemănarea cu El în acestea arătată în noi.
Să ne gândim cu Cine ne unim și de ce lucruri ne-am învrednicit și, uimiți de măreția covârșitoare a darului și a iubirii față de noi, să ne rânduim fapta, cuvântul și gândul după “voința bună, bine-plăcută și desăvârșită“ a lui Dumnezeu; fiindca un sânge al unui nou testament întărește acest Nou Testament, adică Evanghelia lui Hristos, căci spune: “Un testament intră în vigoare după moarte“ (Evr 9, 17).
Așadar, împărtășindu-ne de Sângele Testamentului lui Hristos, să nu-L facem lipsit de vigoare prin faptele noastre, ca să nu fim supuși unei osânde și pedepse veșnice, pentru că am socotit un sânge comun Sângele Testamentului în care am fost sfințiți (Evr 10, 29).
Căci pe cât de mare e făgăduința făcută celor ce păzesc sfințirea din împărtășire – căci e făgăduită împărăția cerurilor – pe atât de mare e și pedeapsa celor ce s-au făcut netrebnici după ce au primit darul; “căci dacă încălcând cineva legea lui Moise, e ucis fără milă, de o cât mai aspră pedeapsă se va învrednici cel ce a socotit sânge comun Sângele Testamentului și a batjocorit acest mare har?“ (Evr 10, 28-29).
Noi însă, fraților, vă rog să păzim pentru noi înșine nemicșorat harul lui Dumnezeu, întinzându-ne, întregi spre ascultarea și împlinirea sfintelor porunci și aducându-ne pe noi înșine ofranda lui Dumnezeu prin fapte, fiindcă și Acela S-a dat pe Sine însuși pentru noi. Însuși Tatăl L-a dat pe Fiul Său Unul-Născut pentru noi, Însuși Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu S-a dat pe Sine Însuși, iar noi nu ne vom da la rândul nostru pe noi înșine nu pentru Acela, ci pentru noi înșine?

Cum însă ne vom da pe noi înșine lui Hristos Care S-a dat pe Sine însuși pentru noi? Daca vom îmbrățișa iubirea față de El și a unora față de alții; dacă ne vom smeri sub mâna tare a lui Dumnezeu și din pricina Lui atât față de noi înșine, cât și unii față de altii “negândind la cele înalte, ci lăsându-ne duși spre cele smerite“ (Rm 12, 16); dacă ne vom răstigni după putință trupul împreună cu patimile și cu poftele lui (Ga 5, 24), dacă “ne vom omorî mădularele noastre pământești, beția, desfrânarea, necurăția, lăcomia, și orice patimă rea“ (Col 3, 5); dacă vom muri pentru păcat și vom trăi pentru virtute.

Fiindcă acestea ne învață trupul răstignit al lui Hristos care ne este pus înainte spre hrană; căci de El suntem în același timp hrăniți și învățați să avem comuniune cu virtuțile și pătimirile Lui, ca să trăim și să împărățim veșnic împreună cu El.
Acest lucru l-a vestit mai dinainte spunând prin prorocul David: “Jertfa de laudă Mă va slăvi, și acolo e calea în care îi voi arăta lui mântuirea Mea“ (Ps 49, 23). Căci, întrucât e celebrat spre aducerea-aminte a celor săvârșite de El pentru noi, este o jertfă de mulțumire, de slavă și de laudă pentru El. Și întrucât însuși Trupul și Sângele lui Hristos sta înainte cu adevărat, El grăiește lui Dumnezeu și Tatăl mult mai bine decât sângele lui Abel - fiindcă acela striga la Dumnezeu împotriva fratelui său (Fc 4, 10), dar Acesta strigă pentru noi, al căror frate a socotit lucru vrednic să se faca Hristos, făcandu-ni-L milostiv și împăcându-ne cu Tatăl Cel mai de sus – ne grăiește însă și nouă, arătându-ne limpede calea iubirii, fiindcă El S-a golit pe Sine însuși până la noi din iubirea Lui pentru noi și Și-a pus sufletul pentru noi arătându-ne calea smereniei, “pentru că în smerenia Sa judecata Lui s-a ridicat, si a fost adus ca o oaie spre junghiere“ (Is 53, 7), calea ascultării, pentru că El însuși a ascultat de Tatăl până la cruce și moarte (Flp 2, 8), calea care ne dăruie prin omorârea patimilor viața veșnică.
Pentru că și El S-a făcut mort, și iată e viu în veci, făcându-i vii pe cei ce se lipesc de El prin virtute și credință, slăvindu-i și fiind slăvit de ei, împreună cu Părintele Său fără de început și cu Preasfântul, bunul și de viață făcătorul Său Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!