Să ai pravilă de rugăciune, cu binecuvânta­rea părintelui tău duhovnicesc, nu mare, ci de aşa fel încât s-o poţi îndeplini fără grabă în con­diţiile unei zile de lucru obişnuite.

Înainte de a te ruga, în timpul liber citeşte cu luare-aminte rugăciunile care intră în pravila ta, înţelege pe deplin fiecare cuvânt şi pătrunde-l cu simţirea, aşa încât să ştii dinainte ce trebuie să ai în suflet la fiecare cuvânt, iar şi mai bine este să înveţi pe dinafară rugăciunile rânduite. Dacă vei face aşa, în timpul rostirii rugăciunii îţi va fi uşor să înţelegi şi să simţi.

Mai rămâne o singură greutate: gândul zburător va tot fugi la alte lu­cruri. În această privinţă iată ce este de făcut:

Trebuie sforţare pentru păstrarea luării-aminte, ştiind dinainte că gândul va fugi. După aceea, când în timpul rugăciunii el va fugi, adu-l înapoi. Iarăşi va fugi? Iar adu-l înapoi, și tot așa de fiecare dată. Însă de fiecare dată să nu uiți să citești iarăşi ceea ce citeai atunci când a fugit gândul, prin urmare, fără luare-aminte şi fără simţire; şi chiar dacă gândul tău fuge de câ­teva ori în timpul rostirii aceluiaşi loc, citeşte lo­cul cu pricina de câteva ori, până ce vei ajunge să o faci cu înţelegere şi simţire.

Dacă vei birui o dată această piedică, poate că altă dată nu se va mai repeta sau cel puţin nu se va mai repeta cu aceeaşi putere. Aşa trebuie să faci când gândul fuge şi se împrăştie.

Poate însă că un anumit cu­vânt lucrează cu asemenea putere asupra sufle­tului, încât acesta nu vrea să meargă mai departe cu rostirea rugăciunilor, şi cu toate că limba zice rugăciuni, gândul tot fuge înapoi, la locul care a lucrat astfel asupra lui.

În acest caz, opreşte-te, nu citi mai departe, ci opreşte-te cu luare-aminte şi cu simţire asupra acelui loc, hrăneşte-ţi sufletul cu el sau cu acele cugetări că­rora el le dă naştere. Şi nu te grăbi să te rupi de starea aceasta, aşa încât, dacă vremea te strâmtorează, mai bine laşi neterminată pravila decât să strici o asemenea stare. Ea te va adumbri, poa­te, întreaga zi, ca un înger păzitor!

Asemenea lucrări harice asupra sufletului în timpul rugăciunii arată că duhul rugăciunii în­cepe să prindă rădăcini şi, prin urmare, păstra­rea acestei stări este mijlocul cel mai de nădejde pentru educarea şi întărirea în noi a duhului de rugăciune.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Știința rugăciunii, Editura Sophia, p. 48-49)