În capitolul 6 al eruditului volum Lexicologie biblică românească, profesorul Eugen Munteanu de la Universitatea din Iaşi discută motivele pentru care numele I(i)sus H(ch)ristos cunoaşte mai multe variante grafice în limba română][1]. Sunt oferite date şi explicaţii istorice pentru descrierea acestei probleme de ortografie influenţate de confesionalizarea creştinismului. Profesorul Munteanu susţine că limba română permite doar variantele „Iisus Hristos” (acceptată în vederea păstrării grafiei româneşti ortodoxe tradiţionale)‚ sau „Isus Cristos” (agreată din perspectiva filologiei româneşti). Alte variante, hibride, nu trebuie tolerate.

Nota de faţă îşi propune să dea şi mai multă consistenţă, din perspectiva istoriei culturii, argumentului provenind „din tradiţie”, în vederea susţinerii grafiei „Iisus” (şi nu „Isus”) într-o cultură română impregnată timp de veacuri de credinţa ortodoxă de tradiţie bizantină. Intenţia noastră este aceea de a sugera, în rândurile ce urmează, că folosirea grafiei „Iisus” (iota=i + eta=i), începând cu secolul al XVII-lea – deşi evidentă numai din secolul al XIX-lea – a fost opţiunea firească pentru învăţaţii ortodocşi din Ţările Române, nu numai din pricina influenţei directe a prelaţilor sau a altor erudiţi greci asupra culturii bisericeşti româneşti, dar şi pentru că ea a apărut, posibil, pe fondul schimbărilor contemporane din Rusia kieveană şi mai ales din Ţaratul Moscovei. Sublinierea acestui detaliu destul de puţin cunoscut chiar istoricilor bisericeşti s-ar putea dovedi utilă în special lingviştilor, bibliştilor sau liturgiştilor care se vor fi întrebat din ce motiv ortodocşii de astăzi, în ciuda argumentelor lingvistice care susţin grafia „Isus”, preferă, totuşi, să folosească o grafie şi o pronunţie mai degrabă artificiale, şi anume „I-i-sus”.

Înainte de a începe argumentarea propriu-zisă, trebuie să subliniem, trimiţând la datele oferite de profesorul Munteanu, că, din nefericire, nu putem fi siguri care era grafia preferată în secolele XVII-XVIII, când standardul pentru teonimul hristic era reprezentat de abrevierea chirilică Ic[2]. Cu toate acestea, folosirea grafiei „Iisus” pentru Ioshua/Iesous Navi în Biblia de la 1688 (prezentă şi în Manuscrisul 45, ce conţine traducerea lui Nicolae Spătarul Milescu) ar putea fi considerată o mărturie indirectă a modului în care numele Iesous ar fi fost scris în Noul Testament, dacă nu ar fi fost abreviat. Faptul că „Isus” fusese, cel mai probabil, grafia preferată anterior în Ţările Române se poate ghici din foarte rarele apariţii ale numelui neabreviat, precum cele din Codex Sturdzanus (secolul al XVI-lea). În ceea ce priveşte tipăriturile din secolul al XVII-lea, grafia „Isus Navi” poate fi găsită în Sinaxarul slavonesc inclus în volumul care conţine textul traducerii Noului Testament de la Bălgrad din 1648[3], ca şi în Manuscrisul 4389 (o traducere a Vechiului Testament contemporană Bibliei de la 1688 care, fiind făcută în cea mai mare parte după Biblia slavonă, ar putea fi mai puţin afectată de manierele „greceşti” ale timpului). Chiar dacă grafia „Iisus” pentru Ioshua/Iesous Navi nu poate sugera cu certitudine absolută că şi preferinţa traducătorilor sau editorilor pentru varianta neabreviată a teonimului hristic ar fi fost aceeaşi, probabilitatea  este foarte mare. În secolul al XVIII-lea, Triodul de la Râmnic (1777, 21782) prezintă o curioasă lipsă de uniformitate, folosind deopotrivă „Isus” şi „Iisus”.

***

Nu este necesar să insistăm aici asupra aspectelor religioase şi sociale complexe ce au marcat secolul al XVII-lea în Răsărit – o epocă a „Mărturisilor de credinţă” ortodoxe – întrucât ele sunt foarte cunoscute. Referindu-ne strict la chestiunea de faţă, vom aminti că Principatele Române au primit vizita unui număr însemnat de erudiţi prelaţi (e.g. Patriarhul Mitrofan Critopulos al Alexandriei în 1638, Patriarhul Macarie al Antiohiei între 1653-1654 şi 1656-1658 etc.) şi dascăli greci (e.g. Paisie Ligaridis şi Ignatie Petridis la Târgovişte în 1646) care au influenţat într-o mare măsură modul în care personalităţile religioase şi intelectuale locale au scris şi publicat propria lor literatură religioasă (liturgică, biblică etc.). Astfel, în cazul Bibliei de la 1688 – pentru a aminti o realizare de prim rang – erudiţi precum Ghermano Nisis sau Dositei al Ierusalimului ar fi putut oferi sfaturi în privinţa eliminării eventualelor diferenţe de scriere, faţă de maniera greacă, a antroponimelor prezente în Sfintele Scripturi (inclusiv a numelui „Isus/Iisus”).

În plus, ar trebui să ne îndreptăm privirea către nord şi est pentru a detecta alte posibile influenţe asupra felului în care ortodocşii au scris numele Iesous în limba română. Kievul mitropolitului Petru Movilă ne oferă un prim reper: trebuie amintit efortul său de a alinia cărţile liturgice slavone la ediţiile greceşti ale vremii, în care se poate observa grafia „Iisus” (e.g. faimosul său Trebnik din 1646)[4]. Întrucât n-ar fi exagerat să afirmăm că tiparul din Ţările Române datorează foarte mult Kievului (Câmpulung 1653, Govora 1637, Iaşi 1640), considerăm plauzibil faptul că tipăriturile kievene şi specialiştii kieveni în meşteşugul tiparului care au activat în Ţara Românească şi în Moldova au contribuit la instituirea/consolidarea practicii utilizării grafiei „Iisus” în româneşte.

O a treia posibilă sursă, mai puţin cunoscută decât cele amintite, care a influenţat decizia de a transpune teonimul Iesous în forma „Iisus” şi nu „Isus”, provine din peisajul religios al Moscovei secolului al XVII-lea. Ne referim aici la activatea de reformare a cărţilor liturgice ruseşti, realizată cu ajutor kievean şi ca urmare a consultării cu o seamă de prelaţi greci din Orientul apropiat[5]. În cadrul acestei reforme – asociată în principal cu numele Patriarhului Nikon (1605-1681) – modul tradiţional de scriere a teonimului Iesous, anume „Isus” a fost unul dintre aspectele luate în considerare: deja din 1655 se insistase că numele trebuie să fie ortografiat şi pronunţat „Iisus”, în acord cu pronunţia greacă a vremii[6]. Această chestiune nu a fost nicidecum una marginală: adeziunea la vechea practică risca să aducă cu sine acuza de erezie şi anatematizarea. Într-o epocă impregnată de temeri eshatologice (în jurul anului 1666), un număr însemnat de oponenţi ai reformei au creat o vehementă contra-reformă, cea a Vechilor Credincioşi (staroverilor). Aceştia s-au opus renunţării la bunele obiceiuri ruseşti (cu referire la Sinodul Stoglav din 1551 care stabilise de exemplu practica însemnării în semnul crucii cu două degete, iar nu cu trei, a cântării Aliluia de două ori, nu de trei ori etc.) şi îmbrăţişării obiceiurilor grecilor (consideraţi în mod obişnuit, în Rusia acelui secol, compromişi sau de-a dreptul eretici ca urmare a Unirii de la Florenţa din secolul al XV-lea)[7]. Dând dovadă de un maniheism rigid, tradiţionaliştii au insistat pentru ortografierea cu un singur „i”, considerând-o pe cea cu doi de „i” drept o modificare nelegiuită şi o mărturisire a Antihristului: „I”, rus. „şi” + „Isus” = „Altul decât Isus”. Această obiecţie este vie şi astăzi, căci staroverii (inclusiv lipovenii din Romania) păstrează în continuare obiceiul scrierii „Isus” ca pe o datorie sfântă[8].

Este plauzibil, în opinia noastră, ca disputele din Rusia în general şi chestiunea de faţă în particular să fi fost cunoscute la vremea respectivă şi în Ţările Române. Avem cunoştinţă, desigur, de legături bisericeşti cu Ţaratul Moscovei, precum vizitele mitropoliţilor Ilie Iorest (1645) şi Sava Brancovici (1668). Dincolo de aceste legături însă, este interesant pentru discuţia noastră să amintim încinsa dispută cu privire la ritualul rusesc pe care Arsenii Suhanov, un ieromonah rus trimis în misiune patriarhală să adune manuscrise greceşti în vederea revizuirii cărţilor bisericeşti ruseşti a avut-o cu un grup de prelaţi greci din anturajul Patriarhului Paisie al Ierusalimului la Iaşi, în 1650[9]. De asemenea, ştim că Mitropolitul Ghedeon al Moldovei (fost episcop al Huşilor), pe când se afla la Moscova, trimis de Voievodul Gheorghe Ştefan (1653-1658) într-o misiune cu caracter politic la Ţarul Alexei (1645-1676), a participat chiar la sinodul din mai 1656 care a decis asupra chestiunii „Isus/Iisus”[10]. În plus, patriarhii călători înşişi sau anturajul lor ar fi putut face cunoscute în Ţările Române dezbaterile şi deciziile moscovite. Îi putem aminti aici, desigur, pe un Paisie al Ierusalimului, precum am văzut, sau pe un Macarie al Antiohiei. Mai mult, Paisie Ligaridis, mitropolit al Gazei, prezent în Ţara Românească din 1646, soseşte la Moscova în 1662 şi devine imediat un personaj de prim rang în disputele care au avut loc acolo, fiind organizatorul Marelui Sinod moscovit din 1666-1667. Mitropolit al Cezareei din 1666, Dositei, viitorul patriarh şi o figură foarte activă în Ţările Române vreme de mai multe decenii a fost reprezentantul Patriarhiei Ierusalimului la acelaşi sinod. În sfârşit, tiparniţa trimisă de patriarhul rus Ioachim Mitropolitului Moldovei Dosoftei la cererea lui Nicolae Spătarul Milescu pentru biserica Sf. Nicolae Domnesc[11], este cel puţin o dovadă a faptului că în Ţările Române erau cunoscute interesul substanţial şi măiestria ruşilor în domeniul tiparului.

***

Existenţa acestor legături istorice ne permite să avansăm ipoteza conform căreia, în măsura în care, în secolul al XVII-lea, Ortodoxia însemna Ortodoxie greacă (pentru grecii înşişi, pentru ruşii kieveni, pentru ruşii moscoviţi şi, fără îndoială, pentru moldoveni şi valahi), tipăriturile ortodoxe trebuiau, din ce în ce mai mult, să fie conforme cu practicile grecilor contemporani. Aşa cum ne indică unicul caz documentat, cel din Rusia, scrierea corectă a numelui „I(i)sus” (i.e. urmând ortografia grecească a vremii) a fost unul dintre detaliile supuse atenţiei.

Considerăm că, atunci când teonimul a început să fie tipărit neabreviat în mod curent de către românii ortodocşi, în secolul al XIX-lea, sub forma „Iisus”, această practică a fost nu numai rezultatul grecizării bisericii şi societăţii din acea vreme, ci şi cel al unei adaptări treptate la o modificare ce fusese făcută în secolul al XVII-lea. Câtă vreme Ortodoxia românească, în comuniune cu celelalte Biserici Ortodoxe, va continua să-şi preţuiască moştenirea (post-)bizantină – în literă, cum s-ar putea spune –, ea va prefera grafia tradiţională „Iisus”, chiar şi atunci când lingvistul va susţine că grafia „Isus” este alegerea naturală în limba română.

(Comunicarea de faţă a fost susţinută în cadrul Seminarul interdisciplinar de studii biblice „Explorări în tradiţia biblică românească”, organizat de Centrul de Studii Biblico-Filologice „Monumenta linguae Dacoromanorum” – Universitatea din Iaşi (11-14 februarie 2010) şi a apărut în revista Biserica Ortodoxă Română, nr. 1-2, 2010, pp. 292-298.)