De curând am fost întrebat de un părinte profesor dacă Dumnezeu are idei noi. El, Atotștiutorul, poate avea idei noi?

Recunosc că mi-a plăcut provocarea și pe moment i-am răspuns că nu are cum să nu aibe idei noi Dumnezeu, de vreme ce Evanghelia ne spune că Iisus Hristos s-a mirat de credința unora (Luca 7, 9), a fost surprins de reacțiile plăcute (Matei 15, 28) sau neplăcute ale altora (Ioan 8, 38-48), ceea ce arată că nu-i blocat în Atotștiința Lui. Reflectând apoi, puțin mai mult, înțeleg fără nicio rezervă că: Da, există idei noi în Dumnezeu!

Dumnezeu nu poate fi înțepenit în Atotștiința Sa. Este aproape imposibil ca fiecare Persoană a Preasfintei Treimi să nu facă Celorlalte două surprize, din modul propriu de a ipostazia aceeași fire dumnezeiască. Nu se poate ca în Relația Lor de Iubire să fie monotonie, ca și cum ar fi programate să se intuiască reciproc și ar ști de dinainte ce are de gând cealaltă Persoană, ce o să spună și ce o să facă. Dacă ar fi așa, atunci nici creația nu ar fi putut exista. Or, creația este dovada cea mai concretă a noutății permanente în Dumnezeu. Ea reprezintă noutatea de Gând a Fiului către Tatăl în bucuria Duhului. Fiul Cel veșnic, a vrut să răspundă Iubirii Tatălui cu un Gând propriu, Nou cu totul, cu care să-L bucure pe El și pe Duhul. Și s-a prezentat în Fața Tatălui cu Proiectul creației, El Însuși având „Chip de Fiu” de creație: „Iată, Tată, Iubirea Mea față de Tine!”. Și Tatăl S-a bucurat cu nespusă bucurie, de gândul cel nou al Fiului Său și a binecuvântat cu ființialitate Proiectul creației, după noutatea Iubirii Lui distincte; iar Duhul, și El într-o bucurie distinctă, a tresăltat adânc la această noutate a Fiului și S-a dăruit cu preaplin de Viață înnoitoare, făcând Viu Proiectul Fiului, binecuvântat de Tatăl.

Cred că aici este toată noutatea, în cer și pe pământ: Persoana.

Acest Mod Unic de ființare face ca noutatea să fie continuă. Mai ales în dumnezeire, modul Unic de ipostaziere a Firii celei Atotștiutoare, dă noutate și spontaneitate permanentă, iar această noutate ține de felul în care își răspund Unul Altuia în Relația Lor de Iubire. Fără această noutate de Gând, care să susțină diversitatea manifestărilor interpersonale, Dumnezeu Însuși ar fi condamnat la un tipar sec de iubire. În acest caz, și viața Lui și viața creației, zidită de El, ar fi plictisitoare. 

Nu există Relație de Iubire care să nu fie traversată și susținută continuu de noutate. Altfel, s-ar stinge, sau, în orice caz, s-ar banaliza, nu fără consecințe. Viața ca atare nu este altceva decât Relație de Iubire. Și, Relația de Iubire veșnică a Preasfintei Treimi este cauza și Izvorul Vieții, pentru că este Iubire în veșnică manifestare plină de noutate. Viul Vieții este în esență o anume ardere, o anume tensiune, un anume impuls, ce se întreține doar din Rațiuni noi, care potențează continuu Relația de Iubire. Și aceasta este fără îndoială Viața Preasfintei Treimi: o anume ardere Iubitoare, care, cu cât se oferă mai mult cu atât se înnoiește mai mult, întrucât noutatea Uneia către Alta, în Triadă plinitoare, nu este doar primire de conținut înnoitor, ci declanșează și inițiativa Fiecăreia de gânduri înnoitoare către Celelalte. Altfel spus, fiecare Persoană dumnezeiască se întoarce către Celelalte două cu gânduri și manifestări pline de noutate surprinzătoare, atrasă și provocată fiind de noutatea cu care este valorizat de Ele. Iar acest Mod de raportare este cu atât mai atrăgător și mai îmbietor spre creativitate, întrucât Ființa dumnezeiască nu este umbrită de nimic contrariu Ei. Și atunci, cine și ce o poate opri să fie izvorâtoare de noutate în Sine și înafara Sa, prin lucrarea diafană a Treimii de Persoane, care, fără nicio indispoziție o dețin? Iar aceste gânduri despre Dumnezeu nu sunt decât intuiții slabe, pornind de la modul în care El ni S-a descoperit nouă și din experiența plenară a Sfinților Bisericii.

În condescendență, putem zice că viața creației, care vine doar la Prezent de la Dumnezeu spre noi este așa tocmai pentru că, mai întâi, este experimentată în această noutate de Dumnezeu, interpersonal. Plus că, în relația Sa cu creația, Dumnezeu nu doar oferă, ci și primește. Altfel, n-ar mai fi relație de iubire, ci doar stereotipie. Însă, știm pe baza Scripturilor că Dumnezeu primește de la om, noutate de manifestare (Facere 6, 8-9; 22, 12; Luca 1, 26-35), din noutatea gândurilor noastre create care, deși sunt știute de El toate, sunt surprinzătoare tocmai prin modul în care alegem să combinăm și să activăm/ manifestăm, ceea ce El știe deja.

Nu poate fi mai puțin decât aceasta la Dumnezeu, ci Atotștiința Firii Sale este mereu nou manifestată de fiecare Persoană, din iubire nemărginită pentru Celelalte Două. Iar la bază oricărei manifestări înnoite stă un Gând Nou. Doar gândurile noi aduc după ele manifestări noi, la Dumnezeu și la oameni. Și, dacă la oameni și la îngeri, libertatea existenței ne-a atras și ne atrage către gânduri contrare noutății, la Dumnezeu această contrarietate nu există, tocmai pentru că Alege continuu să nu trădeze Relația de Iubire interpersonală intra și extra ființială. Toată stereotipia și sterilitatea, care atrag după sine lipsa de noutate și repetitivitatea insipidă este numai acolo unde libertatea existenței alege să trăiască altfel decât potrivit firii. Firea creată, îngerul și omul, au ales și, unii încă mai aleg, să trăiască altfel decât potrivit firii. De aceea, ideile și manifestările noi și înnoitoare sunt înlocuite de manifestări contare, chinuitoare și obositoare. De aici, o permanentă irascibilitate, nemulțumire și o apatie înfrigurătoare în existența lor, dar care, tresaltă totuși, la cel mai mic semn de noutate manifestată înspre ele. Această tresăltare vine din conținutul inepuizabil de potențialității înnoitoare, puse de Dumnezeu în toată firea creată și care nu seacă, chiar dacă alegerile ipostatice, continuu sau discontinuu, se manifestă contrar firii. 

Și dacă, în firea creată așa stau lucrurile, în firea necreată, Firea lui Dumnezeu, cu atât mai mult. El nu este atras de contarietăți în Sine și nici dinafara Sa pentru că își alege totdeauna „toată calea științei și a dreptății” (Baruh 3, 37). Nu este condamnat la Bine, altfel ar fi la fel de stereotipă Viața Sa, precum sterilitatea răului din creație. El alege să trăiască potrivit Firii Sale, o Fire supra plină cu toate cele pe care ni le-a dăruit nouă, dar în registrul necreat al plinătății existenței, în care Iubirea, Atotștiința, Libertatea etc sunt animate doar de Bunătate în Sine dăruitoare, În Sine roditoare, dar și în afară revărsătoare. 

Și, ar mai fi ceva. Noi Îl numim pe Dumnezeu Atoateștiutor în raport cu creația. Este un atribut, o numire, pe care noi I-o dăm lui Dumnezeu, neștiind cum altfel să numim această inepuizabilă țesătură rațională, care alcătuiește ontologia realității și care se manifestă în creația văzută și nevăzută, în mii și zeci de mii de combinații, de El proniate, pentru că sunt de El știute, dar pe care noi nu le putem nici controla, nici intui, nici pe toate a le înțelege și cuprinde și care, în consecință, ne depășesc cu supra măsură. L-am numit așadar, Atotștiutor în raport cu noi, cei în care știința este în continuă creștere. Dar, dincolo de numirea Atotștiinței și de toate numirile noastre date lui Dumnezeu, ne rămâne nepătruns modul în care Își trăiește Dumnezeu propria Știință și Conștiință de Sine. În orice caz, sigur o trăiește în deplină Noutate, cu Gânduri și Idei noi, altfel, n-ar fi putut pune în firea creată atâta belșug inepuizabil de noutate. Întrucât, tot ceea ce primim de la Dumnezeu prin har, El are/ este prin Ființă.

Pe această linie, subliniem că la Dumnezeu toate Gândurile noi sunt în directă manifestare, neputând exista manifestare fără gând, nici gând fără manifestare, pentru că în Dumnezeu nu este discontinuitate, nici în Sine, nici înafara Sa. Dumnezeu nu are idei noi abstracte. În creație, însă, există discontinuitate, și manifestări iraționale, și idei abstracte, fără manifestare, pentru că a ales și alege contrar firii sale. Numai așa putem înțelege cum se amăgesc unii că ideile abstracte, ideația în sine, ar fi un spațiu al ideilor noi auto satisfăcătoare, ceea ce, categoric, este o înșelare. Tot gândul nou, care nu este întrupat într-o manifestare de sine sau nu este prins concret într-o Relație de Iubire, este iluzie și abstracție consumatoare. 

Pe scurt și în consecință, Dumnezeu este Atotștiutor, dar Atotștiința nu este Dumnezeu!

Noutatea, gândurile și ideile noi însă, sunt explozia creativității de sine a oricărei firi raționale, create sau necreate, fiind Praznicul continuu al Vieții în care Viul este celebrat la adevărata lui măsură.