Îmbrăţişati pe toţi fraţii cu sărutarea sfintei iubiri evanghelice. Pentru că viaţa în Biserică este totdeauna vieţuire împreună cu toţi sfinţii (Efes. 3, 17 – 19), este vieţuire cu tot ceea ce este sfânt şi dumnezeiesc.

Noi, creştinii, ne deosebim de ceilalţi oameni prin viaţa sfântă, prin viaţa „după Dumnezeu”, prin viaţa „în Hristos Iisus, Domnul nostru”.

Pentru totdeauna Harul lui Dumnezeu şi Iubirea Sfântului Duh s-au revărsat în creştin din abundenţă (Rom. 5, 5). Această sfântă Iubire este comună sufletului tuturor creştinilor. În trupul cel sfânt al Bisericii, suflet şi centru este această Iubire sfântă. Prin ea credinţa noastră lucrează, acţionează, creşte, se întăreşte, se desprinde de pământ duhovniceşte, se înalţă, ajunge fără de moarte, fericită şi se înveşniceşte.

Sau mai adânc: Sfântul Duh este sufletul Bisericii. El sfinţeşte totul, sfinţeşte toate în Biserică; şi pe noi şi toate ale noastre. De aceea la noi, creştinii sunt şi vor fi toate sfinte, afară numai dacă, prin păcatele noastre, Îl îndepărtăm de la noi pe Sfântul Duh, Cel ce pe toate le face sfinte.

Pentru rugăciunile noastre şi pentru nevoinţele noastre Sfântul Duh revarsă în inimile noastre, revarsă în întreaga noastră existenţă, sfintele şi sfinţitoarele Sale puteri; iar noi iubim pe fratele cu iubirea sfântă, care niciodată nu încetează, deoarece este cu totul dumnezeiască, este în întregime veşnică, în întregime Treimică.

(Arhim. Justin Popovici – Epistola I către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel, Editura Bizantină, 2005, p. 154)