Sfântul Iustin Popovici, arhimandritul și duhovnicul Mănăstirii Celie de lângă Valievo, doctor în teologie și profesor la Facultatea de Teologie din Belgrad, este unul dintre cei mai prolifici teologi ai secolului XX. A scris peste patruzeci de cărți și tratate teologice. Alături de mentorul său, Sfântul Nicolae Velimirovici, a fost inspiratorul renașterii spirituale a poporului sârb și apărătorul zelos al dreptei credințe în timpurile de cumpănă grea la începutul secolului XX.

Blagoie Popovici, ulterior călugărit cu numele Iustin, s-a născut în Vranie pe 6 aprilie 1894 (25 martie după calendarul vechi) în ziua Bunei Vestiri (de aceea și a primit acest nume)[1] din tatăl Spiridon și mama Anastasia. Familia Popovici a fost o familie de preoți de șapte generații, tatăl lui fiind doar paracliser.

A terminat școala primară din Vranie ca elev premiant și s-a înscris la Seminarul teologic „Sfântul Sava” din Belgrad (1905-1914). Printre profesori s-au numărat Sfântul Nicolae Velimirovici și imnograful sârb Stevan Mokraniac.

De tânăr a arătat înclinare spre viața monahală. A cerut să fie călugărit după terminarea seminarului, însă s-a supus voinței părinților lui, care n-au fost de acord cu această dorință. Imediat după începerea Primului Război Mondial, a fost mobilizat în brigada sanitară la Niș. Iar în timpul retragerii armatei sârbe prin Albania, la Scodra, cu binecuvântarea Mitropolitului Dimitrie, în noaptea de Anul Nou din anul 1915, a fost tuns în monahism de Arhimandritul Veniamin Taușanovici. A primit numele Iustin după Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, marele apologet al credinței ortodoxe.

Cu binecuvântarea Mitropolitului Dimitrie (ulterior Patriarhul Serbiei 1920-1930), a fost trimis la studii la Petrograd, unde a rămas până în iunie 1916. Datorită tulburărilor premergătoare revoluției bolșevice, a plecat în Anglia, unde a fost primit de, pe atunci ieromonahul, Nicolae Velimirovici, care l-a ajutat să se înscrie la unul dintre colegiile din Oxford. Lucrarea sa de doctorat a fost despre teologia și filosofia lui Dostoievski, unde, în ultimul capitol, a exprimat o aspră, dar teologic de bine susținută, critică a umanismului și antropocentrismului occidental, mai ales a celui romano-catolic și a celui protestant. Profesorii n-au acceptat o astfel de lucrare și au cerut schimbarea sau alterarea conținutului. Refuzând un astfel de compromis, teza a fost respinsă și, la începutul verii, în anul 1919, s-a întors în Serbia fără diplomă.

În septembrie 1919, Patriarhul Dimitrie l-a trimis la studii la Universitatea din Atena. În mai 1920 a fost hirotonit ierodiacon.

În 1921, la întoarcerea în Serbia, a fost numit profesor de Noul Testament la Seminarul „Sfântul Sava”, iar ulterior și de Dogmatică și Patrologie.

Pe 7 ianuarie 1922, Patriarhul Dimitrie l-a hirotonit ieromonah.

În 1926 a susținut doctoratul la Facultatea de Teologie din Atena cu tema „Învățăturile Sfântului Macarie Egipteanul despre taina persoanei umane și taina cunoașterii sale”.

În martie 1927, la Seminarul teologic din Karlovaț, a susținut examenul profesoral prin lucrarea sa Gnoseologia Sfântului Isaac Sirul. Datorită atitudinii sale neclintite de apărare a învățăturilor Sfinților Părinți, precum și a criticilor sale față de devierile în societate și Biserică publicate într-o revistă bisericească, a fost demis din funcția de profesor al Seminarului din Karlovaț de două ori, în 1927 și 1930.

A fost transferat la Seminarul teologic din Prizren (în 1928), iar în 1930 a fost trimis într-o misiune la Biserica Ortodoxă din Cehia ca însoțitor al Episcopului Iosif Țviovici al Bitoliei, activitatea sa având un impact răsunător.

În august 1932 a fost trimis ca profesor la Seminarul teologic din Bitola. Acolo a lucrat doi ani, timp în care a scris primul volum al Dogmaticii sale. La Bitola a continuat relația sa cu Sfântul Nicolae Velimirovici și cu Sfântul Ioan Maximovici[2].

În 1934 a devenit profesor de Noul Testament, Dogmatică și Patrologie la Facultatea de Teologie din Belgrad. În această perioadă s-a ocupat cu traducerea literaturii teologico-ascetice și patrologice.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a slujit în mai multe mănăstiri din Serbia. După sfârșitul războiului, în 1948, autoritățile comuniste l-au condamnat și l-au arestat la domiciliu, la Mănăstirea Celie lângă Valievo, unde a rămas până la sfârșitul vieții.

Acolo a scris cele mai importante lucrări ale sale, fiind în același timp duhovnicul maicilor din mănăstire și al unei întregi pleiade de monahi, care ulterior vor deveni corul principal al Patriarhiei Serbiei de astăzi[3].

Doar, ca o prevestire a sfințeniei sale, Sfântul Părinte Iustin, a plecat la cele veșnice în ziua în care s-a născut, ziua de Buna Vestire a anului 1979.

Mormântul lui a devenit loc de minuni, vindecări și pelerinaje continue, unde se închină zilnic credincioși din toată lumea.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe l-a trecut în dipticul Sfinților în data de 29 aprilie 2010. Pomenirea liturgică a sfântului se face pe 14 iunie (1 iunie după calendarul vechi)[4].

(Sfântul Iustin Popovici, Dogmatica Bisericii Ortodoxe, volumul I, traducere din limba sârbă de Diac. Zarko Markovski, Editura Doxologia, Iași, 2017)

[1] Благојe (Blagoie) a derivat din Благовештење (Blagoveștenie) – „Bună Vestire”.

[2] Sfântul Ioan Maximovici a fost profesor la Seminarul din Bitola în perioada 1928-1934.

[3] Mitropolitul Muntenegrului, Episcopul Amfilohie Radovic, Episcopul Atanasie Ievtici, Episcopul Irineu Bulovici. La Facultatea din Belgrad a fost profesor de Noul Testament al vrednicului de pomenire Patriarh al Serbiei Pavel.

[4] http://www.spc.rs/sr/extraordinary_communique_holy_assembly_bishops_serbian_orthodox_church.