Este binecunoscut faptul că virtutea credinţei, în viziunea Sfântului Apostol Pavel, este precum legătura căsătoriei. Așa precum căsătoria uneşte doi oameni într-o uniune reală şi personală, tot astfel, a fi creştin înseamnă a fi în Hristos – adică, a-ți fi unit sufletul, prin credinţă, cu Hristos Cel înălţat la ceruri. Ca şi în căsătorie, un bărbat şi o femeie se unesc într-o uniune care implică împărtăşirea în comun de bunuri. Ce aparţine mirelui aparţine şi miresei și viceversa. A concepe credinţa ca o căsătorie între sufletul celui credincios şi Hristos subliniază natura reală şi personală a uniunii dintre ei. Credinţa nu înseamnă atât a şti amănunte despre Bunul Dumnezeu, ci înseamnă a-L cunoaşte şi a te face cunoscut de El. Credinţa nu se referă doar la simple înșiruiri de dogme, teorii sau idei, ci mai ales la relaţiile personale care ne transformă, ne îmbunează și ne transfigurează. Ea se referă deci la o împărtăşire reală între credincios şi Hristos. Dar este o împărtăşire inegală. Îi dăm lui Hristos păcatele şi mortalitatea noastră, iar El ne dăruiește neprihănirea şi slava Sa, ne face părtași la suferințele Lui ca să ne bucurăm și de slava Sa cerească (I Pt. 4, 12-14).

Suferinţa este parte a unui întreg mai mare. Este legătura dintre starea noastră prezentă de singurătate şi starea noastră viitoare de slavă. Teologia creștină ne permite să vedem suferinţa ca o fereastră spre prezenţa lui Dumnezeu, în care vedem prin ea şi dincolo de ea şi surprindem o licărire a slavei şi a prezenţei lui Dumnezeu Care ne aşteaptă la poarta ei. Din când în când, durerea noastră poate fi transfigurată de străfulgerări ale slavei Sale. Suferința nu poate fi evitată – dar nu trebuie nici temută.Creștinul suferind nu e părăsit în durere, nici nu sfârşeşte odată cu moartea. El are vie conștiința că nu are aici pe pământ cetate stătătoare (Evr. 13, 14) și răspunde afirmativ invitației divine de a rămâne în Hristos.

Noul Testament este străbătut de ideea că a deveni creştin înseamnă a pătrunde în experienţa poporului suferind al lui Dumnezeu, care este capabil să fie mărturisitor jertfelnic al lui Dumnezeu prin acea suferinţă şi să se apropie de El ca rezultat al suferinţei răbdate. Poate cea mai emoţionantă, mai mișcătoare și mai răscolitoare de suflet declaraţie a acestei credinţe poate fi regăsită în Epistola I-a a Sfântului Apostol  Petru. Creştinii sunt acei care au fost chemaţi din întuneric în lumina minunată a lui Dumnezeu (I Pt. 2, 9). Şi totuşi, lumea le respinge prezenţa şi chemarea şi îi supune la suferinţe. „Preaiubiţilor, nu vă miraţi de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva străin;dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos,ca să vă bucuraţi şi să vă înveseliţi şi la arătarea slavei Lui”(I Pt. 4, 12-14). Suferinţa nu este un semn al îndepărtării de fiii Împărăției, ci o pecete distinctivă a apartenenţei la ea.

Astfel că a fi unit cu Hristos înseamnă și a împărtăşi suferinţele Sale şi a nădăjdui să împărtăşeşti şi slava Sa. „Suferinţa din prezent va face loc slavei viitoare, la fel desigur cum Vinerea cea Mare a făcut loc Zilei Paştelui. Pentru cei aflaţi în afara credinţei creştine, care refuză să creadă în orice altceva decât ordinea prezentă a lucrurilor, suferinţa nu poate fi considerată decât un sfârşit. Nu există posibilitatea de transformare. Dar creştinul cunoaşte transfigurarea suferinţei prin înviere – şi ca urmare, trăieşte în speranţă” (Alister McGrath, Suffering, 1992, p. 95).

Săracul Lazăr cel plin de bube,de care amintește Sfânta Scriptură că a fost dus de îngeri în „sânul lui Avraam” (Lc. 16, 20-22) nu a ales voluntar sărăcia. Cooperarea sa voluntară cu slava divină consta în nimic mai mult decât răbdarea fără murmur cu care îşi suporta condiţia. Ca atare, putem conchide că toţi bolnavii cronici ar putea fi consideraţi şi chiar veneraţi ca persoane potenţial sfinte și cetățeni cerești ori de câte ori îşi acceptă suferinţa ca dar divin. Dacă, pe de altă parte, pacienţii permit bolii să le domine sufletul, dacă se lasă zdrobiți de boală, dacă i se opun ca oricărui rău şi îşi permit să cadă în disperare, pierd această oportunitate oferită de Dumnezeu.

Chiar dacă Sfânta Scriptură îi este familiară celui suferind, ea ar putea fi (re)citită diferit în contextul experienței bolii. Din perspectiva propriei sale maladii, bolnavul poate înțelege diferit darul și planul pedagogic al lui Dumnezeu. Deși, ca și Mântuitorul Hristos pe cruce, s-ar putea întreba: „Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?”, ar putea descoperi treptat că nu se termină totul cu teribila moarte pe cruce, ci, dincolo de aparențe, învierea se arată, în chip tainic: „Ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii”(Rom. 6, 4). Bolile, suferințele, încercările, necazurile, marcate de durere şi angoasă, apar ca o transpunere a Pătimirilor Domnului, dar nădejdea, „mica Înviere”, nu lipseşte acestei stări, aşa după cum remarcă și Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul că cei ce s-au făcut „părtaşi asemănării morţii Lui prin pătimirile lor, se vor face părtaşi şi Învierii Lui” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua,în col. PSB, vol. 80, p. 87). Și Cuviosul Paisie Aghioritul remarcă faptul că viața aceasta „nu este locul nostru de sălășluire. Are bucurii, dar și tristeți. Loviturile încercărilor și ale strâmtorărilor sunt indispensabile pentru curăția sufletului nostru. Orice încercare și mâhnire s-o răbdați cu bucurie! Învierea este precedată de răstignire” (Mica filocalie, p. 32). Fără nădejdea în viața veșnică, nu putem îndura încercările acestei vieți. Nu vom putea suporta usturătoarele dureri ale bolii sau marile ispite și încercări ale vieții de acum dacă nu vom avea gândul la cele cerești.

Cei care îndură suferința cu serenitate, cu împăcare, neavând o atitudine revoltătoare și de refuz a acesteia, au fericita nădejde că răbdarea suferinței însoțită cu mulțumirea către Dumnezeu îi conduce spre înviere, spre o nouă viață. Când suferim și ne îndreptăm privirile spre Dumnezeu, suferința va deveni pentru noi o poartă spre cereasca împărăție. Faptul că Hristos Cel răstignit și înviat tronează în acest lăcaș al slavei, stând de-a dreapta Tatălui, este pentru noi un semn al speranței, al nădejdii înveșmântării în slavă; căci dacă am fost cu El în suferință, vom și împărăți împreună cu El în Împărăția slavei și a bucuriei nesfârșite.