Importanţa Botezului în viaţa Bisericii

Știri

Importanţa Botezului în viaţa Bisericii

    • Importanţa Botezului în viaţa Bisericii
      Importanţa Botezului în viaţa Bisericii

      Importanţa Botezului în viaţa Bisericii

Duminică, 10 februarie 2013, la Institutul Teologic Saint Serge din Paris (Franţa), Paul Meyendorff, profesor de Teologie Liturgică în cadrul Institutului Sfântul Vladimir (Crestwood, New York) a primit titlul de doctor honoris causa. Prezentăm cuvântul distinsului profesor, în care a subliniat importanţa şi actualitatea Botezului în viaţa Bisericii.

Institutul Saint Serge din Paris, din motive evidente, de mai mulţi ani a fost identificat cu ceea ce a este cunoscut ca „Şcoala din Paris”, cea mai dinamică mişcare teologică din Ortodoxie în secolului XX, şi, fără îndoială, din întreg creştinismul. Această mişcare este, desigur, dificil de caracterizat, deoarece are mai multe tendinţe, de la filosofia speculativă a părintelui Serghei Bulgakov, la abordarea critic-istorică a lui Anton Kartashev, la neo-patristicismul părintelui Georges Florovsky, la ecleziologia euharistică asociată cu părintele Nicolas Afanasiev şi, ulterior, cu părintele Schmemann şi mitropolitul Ioan Zizioulas. Fiecare dintre aceste tendinţe a fost marcată de o căutare riguroasă şi onestă pentru ceea ce este cel mai autentic în creştinism şi de o trecere de la scolastica seacă care, de câteva secole, a „captivat” gândirea ortodoxă, după cum a formulat memorabil Florovsky în Căile teologiei ruse.

Caracteristic pentru Saint-Serge, şi aici mă gândesc în special la accentele sale liturgice, a fost faptul că ceea ce s-a realizat s-a făcut nu în mod izolat, ci în colaborare cu alţii. Părintele Schmemann şi tatăl meu mi-au spus de întâlniri, iniţial secret, cu savanţi romano-catolici, cum ar fi Jean Danielou şi Louis Bouyer. Acestea nu erau secrete din cauza Ortodoxiei, ci pentru că, în zile dinainte de Conciliul II Vatican, catolicilor nu li s-a permis să se angajeze în conversaţii ecumenice. Şi, din 1953, Saint-Serge găzduieşte anual „Săptămâna studiilor liturgice”, unde se reunesc numeroşi cercetători în liturgică, reprezentând mai multe tradiţii creştine, iar rezultatul muncii lor este publicat în numeroase cărţi valoroase pe teme diverse. Atât Georges Florovsky, considerat pe bună dreptate unul dintre fondatorii mişcării ecumenice moderne, cât şi Nicolas Lossky şi Thomas Hopko, savanţi şi teologi, au fost capabili să interpreteze şi să reprezinte Ortodoxia în Occident, dar şi să interpreteze gândirea şi cultura ortodoxă pentru a putea fi înţelese în Europa de Vest. În acest fel, tragedia istorică a revoluţiei comuniste a adus roade neaşteptate prin mutarea bogatelor tradiţii ortodoxe academice şi teologice în Occident.

Nu este nici o exagerare să spunem că, din perspective teologice şi pastorale, secolul XX a fost dedicat ecleziologiei euharistice. Pornind de la evoluţiile din teologia biblică şi patristică, care a început în secolul al XIX-lea, teologi ca Nicolae Afanassiev, Alexander Schmemann, John Meyendorff şi Ioan Zizioulas au redescoperit centralitatea Euharistiei în viaţa Bisericii. Bazându-se pe texte scripturistice, dar şi pe scrierile lui Ignaţiu de Antiohia, Maxim Mărturisitorul, Nicolae Cabasila, au pus accent pe Euharistie ca expresie vizibilă de manifestare a Bisericii[1].

Bineînţeles, această centralitate a Euharistiei din secolul XX nu reprezenta o noutate doar pentru Ortodoxie. Personalităţi romano-catolice, ca Jean Daniélou, Louis Bouyer, Yves Congar, au redescoperit, în mod similar, ecleziologia euharistică, prin citirea Părinţilor greci şi prin conversaţiile lor informale cu teologi ortodocşi. Aceşti teologi au pus bazele reformelor liturgice ale Conciliului II Vatican, care pune la rândul sau accentul pe centralitatea Euharistiei. Astfel, documentul Conciliului referitor la liturghie, Sacrosanctum Concilium, afirmă categoric că „liturghia [...] mai ales în jertfa divină a Euharistiei, este mijlocul remarcabil prin care credincioşii îşi pot exprima credinţa în viaţa lor şi să arate altora misterul lui Hristos şi structura reală a Bisericii adevărate”[2].

După Conciliul II Vatican, mai multe Biserici protestante au pus, de asemenea, accentul pe redescoperirea Euharistiei, iar cuvântul koinonia, cu puternice sale conotaţii euharistice, a intrat astfel în vocabularul ecumenic.

Această renaştere euharistică nu s-a limitat doar la nivelul teologic, ci a avut şi efecte pastorale imediate. În numeroase părţi ale lumii ortodoxe, din ce în ce mai mulţi credincioşi primesc acum frecvent Sfânta Împărtăşanie. De fapt, în aceste biserici, majoritatea credincioşilor se împărtăşesc în fiecare duminică. În multe cazuri au avut loc modificări semnificative în modul în care se săvârşea Sfânta Liturghie, ne referim aici la folosirea limbii vorbite de popor sau la recitarea „rugăciunilor de taină” cu voce tare, la accentul puternic pus pe predică, la schimbările în practica mărturisirii[3] etc. Puţini ar nega astăzi aspectele pozitive ale acestei renaşteri euharistice care a intrat acum în curentul principal al gândirii teologice ortodoxe.

Ecleziologia euharistică oferă de fapt o înţelegere coerentă, holistică a Bisericii. Aici şi acum, în Euharistie, putem experimenta o pregustare a ospăţului ceresc, imaginea Împărăţiei. Aici şi acum, în Euharistie, putem experimenta adevărata unitate cu Dumnezeu şi unul cu altul, pentru care omenirea şi, mai exact, întreg cosmosul au fost create.

Aş îndrăzni totuşi să subliniez că ceva lipseşte la această viziune, atât din punct de vedere teologic, cât şi pastoral. În cazul în care, într-adevăr Euharistia este principalul criteriu ecleziologic, majoritatea creştinilor ortodocşi care primesc foarte rar Sfânta Împărtăşanie nu sunt de cele mai multe ori cu adevărat membri ai Bisericii atunci când este săvârşită Sfânta Liturghie. Prin refuzul împărtăşirii, ei resping invitaţia de a se „apropia”, făcută de Însuşi Hristos. Scopul liturghiei, la urma urmei, nu este pur şi simplu de a transforma pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele lui Hristos, ci de a ne transforma, a ne face părtaşi cu adevărat Trupului Său, a ne acorda comuniunea Duhului Sfânt. Cu alte cuvinte prin împărtăşirea noastră la Sfânta Liturghie se afirmă apartenenţa noastră personală la Biserică şi se realizează Biserica aici şi acum. În cazul în care numai preotul şi un număr mic de credincioşi se împărtăşesc mai este oare aceasta Biserica? Iar cei care refuză invitaţia de a se „apropia” sunt ei într-adevăr membre ale Trupului lui Hristos, Biserica?

O altă problemă apare în cazul relaţiilor cu membrii altor Biserici sau comunităţi care se numesc şi ei creştini, dar cu care nu suntem „în comuniune”. În acest sens, Ortodoxia din ultimele decenii a fost consecventă în a respinge posibilitatea „intercomuniunii”. Pentru a primi Sfânta Împărtăşanie trebuie să existe unitate totală în credinţă şi în structurile bisericeşti. Este o propunere de totul sau nimic: fie suntem în comuniune sau nu suntem, şi nu există nici o posibilitate de a fi într-o „comuniune parţială”. Totuşi, o astfel de atitudine ascunde faţa realităţii. Oare noi nu împărtăşim ceea ce este esenţial cu ceilalţi creştini, în special cu cei care au aceleaşi crezuri cu noi, au aceleaşi Taine, au structuri ecleziale apropiate de ale noastre şi manifestă multe din aceleaşi semne ale sfinţeniei în viaţa credincioşilor lor? Puţini ortodocşi, de exemplu, ar nega sfinţenia reală a Maicii Tereza din Calcutta. Cu toate acestea, nu ne putem întâlni împreună la Masa Domnului, pentru că a face acest lucru ar fi necinstit, aşa cum Sfântul Pavel spune corintenilor: din cauza dezbinărilor din comunitate „nu se poate mânca Cina Domnului” (I Cor. 11,20), chiar dacă ritul este corect efectuat. Cu toate acestea, aceşti alţi creştini cu care suntem în imposibilitatea de a fi în comuniune sunt cu siguranţă creştini, uneori chiar mai buni decât noi!

În acest punct am ajuns la limitele unei ecleziologii care se bazează aproape exclusiv pe Euharistie. În mod clar este ceva care lipseşte.

În scrierile susţinătorilor principali ai ecleziologiei euharistice, m-a surprins lipsa clară a referinţelor la Botez, şi relativa penurie a celor privind Duhul Sfânt. Este clar că Botezul, atât de central în viaţa Bisericii primare, a fost în mare măsură pierdut din memoria Bisericii. Cu toate acestea, o mare parte din literatura patristică timpurie, în special catehezele mistagogice din secolul al IV-lea, a fost axată tocmai pe Botez, într-un moment când mase întregi au fost convertite la creştinism, şi atunci când botezul adulţilor era frecvent. Nu este surprinzător că Botezul a avut un rol aşa de special în acest context, nici faptul că importanţa sa a început să se estompeze odată ce Imperiul Roman a devenit creştin şi botezul pruncilor a înlocuit aproape complet botezul adulţilor. Însă una dintre consecinţele acestei schimbări a fost dispariţia treptată a catehumenatului ca atare, în practica bizantină regăsindu-se o reminiscenţă în ectenia catehumenilor de la Sfânta Liturghie[4]. În secolele următoare, dintr-o varietate de motive, frecvenţa împărtăşirii credincioşilor a scăzut, ceea ce a condus la reducerea accentului pus pe Euharistie şi pe consecinţele sale teologice şi ecleziologice.

Dacă, în secolul XX, centralitatea Euharistiei a fost redescoperită în mod corespunzător, acum este momentul să redescoperim Botezul, fără de care Euharistia, şi tot ce decurge din ea, nu are sens.

Doar prin Botez şi Mirungere suntem „uniţi cu Hristos”, devenim membri ai „Trupului lui Hristos”, „primim darul Duhului Sfânt” şi umanitatea noastră căzută este restaurată, devenim fii prin filiaţie şi putem îndrăzni să-L numim „Avva” pe Dumnezeu[5].

La Cincizecime, după ce Duhul Sfânt coboară asupra apostolilor, Sfântul Petru predică pentru prima dată şi spune că Iisus este Domn şi Mântuitor[6]. După ce au auzit aceste cuvinte, ascultătorii săi au întrebat: „Bărbaţi fraţi, ce să facem?”. Petru a răspuns: „Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt” (Fapte 2,37-38). Apoi Faptele Apostolilor descriu în detaliu răspândirea Bisericii prin proclamarea Evangheliei, botezul convertiţilor, în primul rând proveniţi din iudaism şi apoi dintre neamuri, şi dăruirea Sfântului Duh prin punerea mâinilor[7].

Nu trebuie să ne mire faptul că toate prescripţiile Bisericii timpurii, Didahia, Tradiţia apostolică a lui Ipolit, Didascalia Apostolorum, precum şi documentele ulterioare, fac dese referinţe la etapele de iniţiere, în primul rând la cateheză şi apoi la ritualuri de botez din ce în ce mai elaborate. Toate acestea fiind îndeplinite în procesiune la biserică, acolo unde era adunarea creştinilor botezaţi care îi aştepta pe neofiţi, îi saluta cu sărutul păcii, iar apoi se celebra Euharistia (pascală). În acest fel, de obicei în noaptea de Paşti erau primiţi cei nou botezaţi, care, prin apele botezului, participau la Învierea lui Hristos. Euharistia nu este în acest context o taina independentă, ci punctul culminant al unei călătorii de lungă durată în care candidaţii pentru Botez au lepădat „omul cel vechi” şi „s-au unit cu Hristos”, au primit Duhul Sfânt şi au fost, astfel, pe deplin integraţi în Biserică, care este Trupul lui Hristos. Aceasta ne spune de altfel şi cartea Faptele Apostolilor: „Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Fapte 2,42).

Tocmai prin participarea lor continuă în viaţa Bisericii, în special la Euharistie, se demonstra că realitatea Botezului odată experimentată în apă era apoi hrănită şi întreţinută. Cu alte cuvinte, o ecleziologie euharistică are sens doar prin prisma unei ecleziologii baptismale.

Alte ritualuri ale Bisericii şi alte Sfinte Taine sunt, de asemenea, strâns legate de Botez. Mărturisirea, de exemplu, este considerată a fi un „al doilea botez”, o întoarcere la harul baptismal pentru cei care au căzut şi sunt opriţi de la viaţa Bisericii (mai ales de la Euharistie). Taina Maslului, strâns legată de Taina Spovedaniei, conţine şi ea multe imagini legate de ritualul ortodox al Botezului: rugăciunea de consacrare a „untdelemnului bucuriei” este de fapt o rugăciune pentru binecuvântarea untdelemnului de vindecare. Sfinţirea unei biserici include spălarea şi mirungerea mesei altarului şi pereţilor clădirii. Ritualul funerar este finalizarea botezului nostru conţinând în mod similar elemente împrumutate din ritualul Botezului, cum ar fi ungerea sau sărutarea de pe urmă[8]. Toate acestea nu ar trebui să ne surprindă, dimpotrivă ele demonstrează centralitatea absolută a Botezului în viaţa Bisericii.

Astfel, se subliniază faptul că Biserica, ca Trup al lui Hristos, este formată din cei care aud Evanghelia, se pocăiesc, sunt botezaţi în Hristos şi primesc Duhul Sfânt prin Botez. Numai cei botezaţi sunt capabili să se adune în fiecare duminică pentru a participa la Euharistie. În acest sens, ei afirmă realitatea continuă a botezului lor, prin care au fost altoiţi pe Trupul lui Hristos. Biserica a cunoscut şi înţeles acest lucru de la început. Prin urmare, aş putea susţine că, după aproape un secol de renaştere euharistică, acum este timpul pentru o renaşterea a botezului.

Simptomele de neglijare a botezului sunt peste tot în jurul nostru. Teologii au acordat până în prezent puţină atenţie Botezului, şi, prin urmare, acesta nu reprezintă centrul preocupării lor. La nivel liturgic, ritualul care cuprindea esenţa liturghiei pascale este acum adesea efectuat ca o ceremonie privată, cu familia şi prietenii, fără nici o legătură cu Sfintele Paşti fie la nivel practic sau cognitiv. Ritualul contemporan a fost redus la circa 45 minute ceea ce odată lua trei ani sau mai mult. În unele părţi ale lumii ortodoxe, Botezul este chiar realizat într-o altă clădire decât în biserică, în case particulare sau apartamente. Legătura Botezului cu Euharistia râmând doar de formă, cei nou botezaţi urmând să se împărtăşească din împărtăşania rezervata celor bolnavi sau la Liturghia din duminica următoare. Ca urmare, Botezul a fost privatizat şi nu mai este experimentat ca un eveniment eclezial. Pentru mulţi dintre credincioşi, mai importantă este petrecerea ce urmează după, când toată lumea comentează copilul drăguţ şi hăinuţele sale albe, fără a înţelege semnificaţia radicală a evenimentului care tocmai a avut loc.

Prin urmare, provocarea noastră pentru acest secol este să depunem eforturi pentru restabilirea centralităţii Botezului, aşa cum în secolul XX a avut loc o revenire la înţelegerea şi practica corectă a Euharistiei. La fel ca şi în renaşterea euharistică, acest proces trebuie să aibă loc pe mai multe fronturi, atât teologic, cât şi pastoral.

Biserica de astăzi se confruntă aproape cu aceleaşi tipuri de provocări cu care se confrunta în secolul al IV-lea. Avem în faţa noastră o lume care este fragmentată din punct de vedere religios. Ortodoxia nu mai poate depinde de un imperiu creştin care-o sprijină, şi chiar şi ţările tradiţional ortodoxe devin tot mai secularizate. Europa de Vest, în ciuda rădăcinilor sale creştine, ea le-a respins în mare măsură, după cum reiese în mod evident din lipsa oricărei menţiuni a creştinismului în constituţia europeană propusă. Lumea noastră post-modernă respinge în mare parte valorile creştine, în timp ce se confruntă cu ameninţarea islamului renăscut, de multe ori fundamentalist. În acelaşi timp, în special în America de Nord, răspunsul la aceste provocări este cel a unui tip de creştinism fundamentalist, care şi-a pierdut bazele, folosind valori creştine pentru a sprijini hegemonia economică şi militară.

Astfel, creştinismul ortodox autentic se confruntă acum cu sarcina formidabilă a predicării Evangheliei într-o lume din ce în ce mai ostilă, o lume nu prea diferită de cea din secolele al III-lea şi al IV-lea. Era o lume în care atât indivizii, cât şi societatea trebuiau convertite. Evanghelia trebuia să fie vestită pentru că erau numeroase persoanele care aveau nevoie să audă cuvântul lui Dumnezeu, să se pocăiască şi să treacă din lumea întunericului şi a umbrei în cea a luminii şi adevărului. Şi era tocmai întregul parcurs baptismal, format din catehezele morale şi etice, precum şi teologice, care pregătea calea spre Botez, Mirungere şi participare la Împărtăşire, imagine a vieţii Bisericii. Astăzi ne confruntăm cu aceeaşi provocare, iar pentru a răspunde în mod corespunzător trebuie să revitalizăm teologia şi practica noastră baptismală, restaurându-i importanţa de care s-a bucurat în trecut.

Cum poate fi realizat acest lucru? În primul rând, eu aş sugera că avem nevoie să restabilim experienţa eclezială a Botezului. Botezul nu va fi niciodată în centrul vieţii Bisericii dacă este ascuns sub obroc. Petrecerile private de Botez trebuie să fie înlocuite cu altele complet ecleziale, cu participarea întregii comunităţi. Deja în 1974, în lucrarea sa Din apă şi din Duh[9], părintele Alexander Schmemann a susţinut săvârşirea Botezului la Sfânta Liturghie de duminică. Sugestia lui a fost aplicată într-un număr de parohii, iar acum este frecvent urmată în Statele Unite şi Europa de Vest[10].

Pentru majoritatea celor care au fost ei înşişi botezaţi de prunci, acest lucru reprezenta prima dată când au asistat la un Botez. Această abordare este deosebit de eficientă atunci când, aşa cum a propus, de asemenea, Schmemann, rugăciunile importante, în special binecuvântarea apei, sunt citite cu voce tare şi, acolo unde este cazul, într-o limbă pe care participanţii o pot înţelege. Aceste rugăciuni exprimă elementele principale ale înţelegerii creştine a Botezului. Astfel, atunci când oamenii aud aceste rugăciuni din nou şi din nou, descoperă semnificaţia şi implicaţiile Botezului lor. Ei încep să înţeleagă că Botezul nu doar transformă persoanele, dar, de asemenea, îi include în comuniunea Bisericii. Într-o epocă a individualismului aproape absolut, această redescoperire a comuniunii este esenţială, şi începe tocmai cu Botezul! În acest fel, practica baptismală poate revitaliza viata parohială, o adevărată urgenţă în multe părţi ale lumii ortodoxe astăzi.

În mod natural, modalităţile de renaştere a practicii Botezului pot varia din parohie în parohie, în funcţie de circumstanţele locale. Este mult mai uşor să faci acest lucru în parohii mai mici, decât în biserici mai mari, urbane sau suburbane, unde oamenii nu se cunosc foarte bine. Această renaştere va genera, de asemenea, obiecţii cum că ritualul este prea lung. Însă, de exemplu, ritualurile preliminare, inclusiv exorcismele, se poate face sâmbătă seara sau chiar înainte de începerea Liturghiei. Apoi cele trei Antifoanele ale Sfintei Liturghii pot fi omise deoarece din punct de vedere istoric ele nu sunt o parte integrantă a liturghiei[11]. Ritualurile finale de ştergere şi tundere a celui botezat se poate face după terminarea liturghiei. Astfel, Botezul şi Euharistia sunt integrate într-un unic ritual, scopul principal fiind acela de a implica întreaga comunitate la eveniment. Prin aceasta, în acelaşi moment şi loc, se realizează comunitatea locală euharistică care reprezintă Biserica, Trupul lui Hristos. Aceasta este comunitatea în care candidatul este acum inclus. Prin Botez, comunitatea acceptă noi membri şi îşi asumă responsabilitatea pentru aceştia, după cum cel nou botezat face parte integrantă din comunitate.

Nu doar ritualul Botezului în sine trebuie restaurat, dar, de asemenea, întregul proces catehetic. Această restaurare va lua în mod natural diverse forme în diferitele părţi ale lumii ortodoxe. În ţările tradiţional ortodoxe, cum ar fi Grecia, botezul copiilor va rămâne aşa cum este acum, şi astfel cateheza va trebui să urmeze după Botez. În culturile ortodoxe din trecut, această funcţie era îndeplinită de elaboratele structuri liturgice ale ciclurilor zilnice, săptămânale şi anuale, dar acum nu mai este cazul. Dacă în unele din ţările foste comuniste, în cazul în care majoritatea nu sunt religioşi, sau în Occident, în cazul în care Ortodoxia se confruntă cu un val de noi convertiţi adulţi, Biserica are nevoie de a dezvolta forme mai adecvate de cateheză pre-baptismală, atât morală, cât şi teologică. Pur şi simplu predarea scolastică a învăţăturilor de credinţă nu este suficientă. Aici, din nou, trecutul poate fi instructiv.

Astfel, se pot organiza întâlniri cu grupuri de catehumeni (la care pot fi invitaţi şi credincioşii) la momente diferite din cursul anului pentru pregătirea Botezului/Mirungerii, dar mai ales în zile tradiţionale de Botez din Biserica primară: Teofania, Sfintele Paşti[12] şi Rusalii. Am asistat personal la cazuri în care şase sau mai multe persoane au fost încorporate în Biserică, la Sfânta Liturghia din Sâmbăta Mare, în prezenţa întregii parohii.

Redescoperire importantei Botezuluiva permite Ortodoxiei să facă faţă acestor provocări contemporane, care sunt atât interne, cât şi externe. Dar o va ajuta, de asemenea,şi în alte domenii.

O teologie solidă a Botezului va ajuta Biserica să redescopere preoţia laicilor[13]. Pentru ca au fost incorporaţi în Hristos prin Botez, creştinii împărtăşesc, de asemenea, o parte din preoţia lui Hristos. Ei trebuie să fie prezenţa lui Hristos în lume şi sunt chemaţi să se ofere ei însăşi lumii. Ei trebuie, de asemenea, să proclame vestea bună a dragostei şi iertării lui Dumnezeu într-o lume care trăieşte în umbra păcatului şi a întunericului.

As dori, de asemenea, să propun ca în viitorreflecţia asupra ecleziologiei baptismale săajuteBiserica Ortodoxă în relaţiile sale cu ceilalţi creştini. Aproape singura dintre Bisericile creştine, Ortodoxia respinge posibilitatea „intercomuniunii”, argumentând că această comuniune euharistică este posibilă numai după ce a fost atins acordul deplin şi restauratăunitateastructurală. Aceasta este o poziţie pe care eu o susţin pe deplin şi am argumentat-o puternic în calitate de reprezentant al Bisericii Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor.[14]Doar căbazându-se exclusiv pe ecleziologia euharisticănu este suficient, deoarece aceasta nu lasă nici o cale de mijloc între „comuniunea deplină” şi „necomuniune”. Iar acest lucru a dus la confuzii şi diferenţe mari între ortodocşi cu privire la statutul eclesial al celorlalţicreştini. El adus, de asemenea, la confuzii şi diferenţe privitoare la modul în care indivizi sau grupuri din alte comunităţi creştine sunt primiţi la Ortodoxie: fie prin rebotezare, mirungere sau pur şi simplu prin comuniune.

Practica ortodoxă în ceea ce priveşte primirea celor ce se convertesc a fost, în general, consistentă încă din secolul al IV-lea. Îndrumările canonice arată în mod clar că persoanele care au primit botezul trinitarian nu au fost, în general, rebotezate, dar au fost primite fie prin Mirungere, fie prin Mărturisire şi Împărtăşire. Aceste precedente canonice, desigur, se aplicau doar situaţiilor din acea perioadă,adicăînainte de schisma dintre Răsărit şi Apus, şi a Reformei protestante. Astfel, în scopul de a aborda situaţia confuză a timpului său şi bazându-se pe modelele canonice vechi, Mitropolitul Petru Movilă al Kievului a elaborat ghiduri pentru ortodocşii orientali, romano-catolici, greco-catolici şi protestanţi[15]. Ele confirmau căromano-catoliciişi greco-catolicii, de exemplu, ar putea fi primiţi prin mărturisirea (păcatelor) şi comuniune; protestanţii, prin mărturisirea de credinţă, mirungere şi comuniune. Propunerea sa a fost în mare măsură adoptată de Bisericile slave.

Cum putem explica această abordare? Să fie oare, aşa cum unii ar vrea să vadă, vorba de un exerciţiu de oikonomia, prin care Botezul efectuat în afara limitelor canonice ale Bisericii Ortodoxe este fără valoare, dar că îi este dată valoarea prin autoritatea episcopului? Sau este, mai degrabă, un exerciţiu de discernământ, prin care Biserica recunoaşte ceea ce este adevărat şi autentic – prin lucrarea Duhului Sfânt – în afara limitelor stricte canonice ale Bisericii Ortodoxe? Deşi nu există un consens clar cu privire la această întrebare în cadrul Ortodoxiei de astăzi, eu aş argumenta pentru autenticitatea acestei ultime poziţii. În cazul în care acest punct de vedere este corect, acesta se bazează tocmai pe o ecleziologie a Botezului, care vede Biserica ca fiind întemeiată pe botezul membrilor săi – o ecleziologie întemeiată pe o cateheză corectă despre credinţă, un crez corect („Cred...”), un botez corect în numele Sfintei Treimi, urmat de un progres sacramental, de o viaţă euharistică. În măsura în caretoate acestea pot fi individualizate în afara limitelor vizibile ale Bisericii Ortodoxe, ele reprezintăsemnele realităţii ecleziale.

În acest fel, Bisericile şi comunităţile creştine nonortodoxe împărtăşesc o realitate eclezială, într-o măsură mai mare sau mai mică, cu „una, sfântă, catolică şi apostolică” BisericăOrtodoxă, chiar dacă în mod deplin, comuniunea euharistică nu este încă posibilă.

Ammenţionat exemplele de mai sus numai ca o modalitate de a demonstra beneficiile potenţiale ale unui accent reînnoit pe Botez şi implicaţiile sale ecleziologice. Sunt pe deplin conştient de caracterul controversat al unora dintre propunerile pe care le-am făcut, dar eu sunt convins că un astfel de accent pe Botez din partea teologilor şi păstorilornoştri va fi de ajutor pentru Biserica Ortodoxă, deoarece ea se confruntă cu provocările interne şi externe specifice secolului al XXI-lea.


[1]Ar fi o exagerare să spunem că renaşterea euharistică a apărut din nimic, în secolul XX. Deja în secolul al XIX-lea, colivazii în Grecia, dar şi Sfântul Ioan de Kronstadt, în Rusia, au pus un accent puternic pe împărtăşirea deasă. Chiar mai devreme, în secolele XIV-XV, mişcarea isihastă a pus un mare accent pe Euharistie – a se vedea mai ales scrierile lui Nicolae Cabasila, Viaţaîn Hristosşi Comentariu la Sfânta Liturghie.

[2]Sacrosanctum Concilium, Prefaţa 2.

[3]Mai ales în Bisericile slave, de multe secole, mărturisirea este necesară înainte de fiecare dată când un credincios primeşte Sfânta Împărtăşanie. În mod evident, această practică reprezintă un obstacol serios în calea unei comuniuni frecvente. Un răspuns la această problemă a fost introducerea spovedaniei generale, propusă de părintele Schmemann şi aprobată de Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe din America (cf. A. Schmemann, Confession and Communion: Report to the Holy Synod of Bishops of the Orthodox Church in America [Biserica Ortodoxă din America, 1972]).

[4]Astăzi, chiar și această ectenie nu este rostită în toate Bisericile Ortodoxe. Catehumenii nu au mai fost primiţi la Sfânta Liturghie începând cu secolul al VII-lea.

[5]Toate traducerile acestui cuvânt, inclusiv în limba greacă, sunt legate de caracterul intim, familiar. Este nevoie de curaj pentru a pronunţa numele lui Dumnezeu, să-L numim „Avva” – „Părinte”, forma cea mai intimă de adresare. Această îndrăzneală (parrhesia) este exprimată în introducerea la Rugăciunea Domnească din Sfânta Liturghie.

[6]Cf. Fapte 2,14-36. Această predică este adesea numită „Protoevanghelia”.

[7]Importanţa punerii mâinilor este întâlnită în Evanghelia după Luca. Mai târziu, în special în practica siriană, aceasta a fost înlocuită cu ungerea cu Sfântul Mir.

[8]În vechime, nou botezaţii erau întâmpinaţi cu sărutul păcii când intrau în biserică pentru Euharistia pascală, imediat după Botez. Acum, atunci când pleacă din această lume, sărutul este oferit ca un adio.

[9]Cf. A. Schmemann,Din apă şi din Duh, Crestwood (NY), St Vladimir’s Seminary Press, 1974. În 2005, Patriarhia Moscovei, cu binecuvântarea patriarhului, a publicat un Molitfelnic ce conţine textul pentru Botez în cadrul Liturghiei baptismale.

[10]Structura acestui ritual este tipică: 1) Ritualul catehumenatului, exorcismele, lepădările de satana, adeziunea la credinţă făcută în avans la vecernie sau înainte de începerea Sfintei Liturghii;  2) Ectenia Mare cu cererile de binecuvântare a apei Botezului: „Mare eşti, Doamne…”; 3) Binecuvântarea uleiului pentru ungerea prebaptismală; 4) botezul; 5) ungerea cu Sfântul Mir; 6) Cântarea „Câţi în Hristos v-aţi botezat” în locul Trisaghionului; 7) Prochimenul baptismal, Apostolul, Aliluia, Evanghelia; 8) Ectenii şi rugăciuni pentru cei credincioşi; 9) Heruvicul, urmat de liturghia euharistică obişnuită, rugăciunea amvonului; 10) Ritualul de spălare şi de tundere după concedierea credincioşilor.

[11]Ele pot fi omise, de exemplu, când liturghia euharistică este unită cu vecernia, cum este la Naşterea Domnului, Bobotează şi Paşti.

[12]Având origine pascală, Liturghia baptismală se săvârşeşte în Sâmbăta Mare.

[13]Despre acest subiect, vezi articolul meu „The Priesthood of the Laity,” în A. Bezzerides, Christ at Work: Orthodox Christian Perspectives on Vocation, Brookline, MA: Holy Cross Orthodox Press, 2006, pp. 209-227.

[14]Ca membru al Consiliului Mondial al Bisericilor, în 1998, am decis să nu existe un serviciu divin euharistic în programul oficial al Adunării. Ulterior, am participat la redactarea „Ghidului pentru un cult comun”, propus de Comisia specială a CMB, în care am prezentat principiile şi motivele pentru care nu se poate face acest lucru.

[15]Vezi articolul meu: „The Liturgical Reforms of Peter Moghila, A New Look,” St Vladimir’s Theological Quarterly 29 (1985), pp. 101-114.

Traducere și adaptare: