Domnul i-a trimis pe Sfinţii Apostoli la propovăduire, poruncindu-le să nu aibă nimic asupră-le. O haină pe umeri, sandale în picioare, toiagul în mâini şi atât. Ba le-a mai poruncit chiar să nu aibă nici o grijă de nimic păşind la această trudă, de parcă ar fi fost gata îndestulaţi cu de toate. Şi Apostolii erau, într-adevăr, îndestulaţi pe deplin, dar nu din afară. Cum avea loc asta? Prin desăvârşita lor încredinţare în voia lui Dumnezeu, fiindcă Domnul rânduise în aşa fel ca ei să nu ducă lipsă de nimic. Propovăduirea lor mişca inimile oamenilor care îi ascultau, iar aceştia îi hrăneau şi îi găzduiau pe propovăduitori; Apostolii însă nu urmăreau asta şi nu aşteptau nimic, ci lăsau totul în seama lui Dumnezeu. Ca atare, sufereau cu răbdare şi atunci când li se întâmpla în drum vreo neplăcere. Singura lor grijă era să propovăduiască şi singura lor întristare era atunci când predica nu le era ascultată. De asta era curată şi roditoare propovăduirea lor.

Aşa s-ar cuveni să fie şi în ziua de azi; dar neputinţa noastră cere îndestulare din afară, fără de care nu facem nici un pas. Aceasta, totuşi, nu vrea să fie o mustrare faţă de apostolii noştri de azi. La început, ei se sprijină doar pe această îndestulare, dar ea le piere mai apoi din cap şi prin înseşi ostenelile lor reuşesc să urce la starea de încredinţare în voia lui Dumnezeu, clipă din care trebuie să presupunem că şi începe predica lor să fie cu adevărat roditoare. Încredinţarea în voia lui Dumnezeu este cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii morale şi nu se ajunge la ea deodată, ci doar atunci când omul învaţă s-o preţuiască. Ea vine singură, după ce omul s-a ostenit mult cu sine.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, pp. 158-159)