În vremea noastră există o boală pe care medicina încă n-a învățat s-o trateze. Nu doare, nu apare la analize și nu trimite pe nimeni la Urgențe. Cu toate acestea, ea macină lumea mai sigur decât orice epidemie. Se numește suspiciune. Trăim într-o epocă în care nu mai îndrăznim să oferim încredere decât după ce am făcut investigații. Verificăm profiluri, biografii, intenții, opinii politice, trecutul, reputația și, uneori, chiar și după toate acestea păstrăm cheia inimii în buzunar. 

Iubirea a devenit ultima concluzie a unei anchete. Mai întâi dovedește-mi că meriți. Abia apoi voi încerca să te iubesc. Și tocmai în mijlocul acestei lumi apare un avocat roman de acum aproape o mie opt sute de ani care scrie una dintre cele mai tulburătoare propoziții despre creștinism. Nu este Augustin. Nu este Tertulian. Nici măcar unul dintre autorii pe care îi întâlnim des în predici. Este vorba despre Minucius Felix, iar dialogul său, Octavius, rămas oarecum în umbra marilor opere patristice, poate fi descoperit și în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, volumul Apologeți de limbă latină. Uneori tocmai cărțile cele mai puțin căutate ascund cele mai prețioase comori, nu-i așa?

Descriind felul în care păgânii îi priveau pe creștini, Minucius notează o observație care pare mai degrabă imposibilă decât frumoasă: „Ei se cunosc între ei prin semne tainice și însemne ascunse și se iubesc aproape înainte de a se cunoaște”. Nu cred că există o definiție mai surprinzătoare a Bisericii. Observați ordinea: Nu spune că se cunosc și apoi se iubesc. Nici că se iubesc pentru că se cunosc. Iubirea apare înaintea cunoașterii. Ca și cum ar exista o recunoaștere mai adâncă decât informația, o apropiere care nu se naște din biografii, ci dintr-o taină. 

Lumea funcționează exact invers. Întâi clasificăm oamenii și abia apoi decidem cât din noi le vom dărui. Îi măsurăm după educație, profesie, avere, preferințe, ideologie, chiar și după felul în care votează sau după numele pe care îl poartă. Omul modern nu mai întâlnește persoane; întâlnește etichete. De aceea, nici nu mai vede chipuri, ci categorii. Ortodoxia răstoarnă însă această logică până la temelii. Nu iubesc pentru că am ajuns să te cunosc. Ajung să te cunosc pentru că am început deja să te iubesc. Pare o absurditate. Și tocmai de aceea este atât de dumnezeiască. Noi credem că iubirea este recompensa cunoașterii. Dumnezeu o transformă în începutul cunoașterii. Noi spunem: „Arată-mi cine ești și voi vedea dacă te iubesc”. Hristos pare să spună: „Lasă-Mă să te iubesc și vei descoperi cine ești cu adevărat”.

Cred că aici se află una dintre cele mai mari revoluții aduse de Evanghelie. Dumnezeu nu a așteptat ca omenirea să devină vrednică de iubire. Sfântul Pavel spune limpede că „pe când eram încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi”. Cu alte cuvinte, iubirea lui Dumnezeu nu este răsplata unei vieți frumoase, ci cauza care poate face viața frumoasă. Harul vine înaintea meritului. În lumina acestei iubiri începe să capete sens și afirmația lui Minucius Felix. Creștinii nu erau legați prin sânge, prin limbă sau prin naționalitate. Printre ei se aflau sclavi și oameni liberi, bogați și săraci, filosofi și analfabeți, romani, greci, sirieni și egipteni. În orice altă împrejurare, n-ar fi avut niciun motiv să stea la aceeași masă. Și, totuși, o făceau. Lumea privea uimită această fraternitate imposibilă și nu găsea altă explicație decât aceea că acești oameni se recunoșteau prin niște „semne tainice”. 

Există semne pe care nu le vede ochiul. Există răni pe care numai cei răniți de dragostea lui Dumnezeu le recunosc. Există un dor care îi face pe doi străini să se simtă, din prima clipă, ca și cum ar veni din aceeași placentă. Lumina are această însușire ciudată: se recunoaște singură. Aceasta este Biserica pe care o iubesc și înlăuntrul căreia îmi adăpostesc inima: nu o instituție în care oamenii ajung să se suporte după ani de conviețuire, ci locul în care Dumnezeu îi transformă pe niște necunoscuți în frați înainte ca ei să apuce să-și spună numele. 

Și mă întreb dacă nu tocmai acest miracol lipsește cel mai mult lumii noastre. Astăzi suntem experți în a ne identifica unii pe alții după diferențe. Ne recunoaștem după tabere, doctrine, profesii, opinii și conflicte. Primii creștini erau recunoscuți după altceva: după o iubire atât de inexplicabilă, încât păgânii n-au putut să n-o observe. Aceasta rămâne și astăzi cel mai convingător argument în favoarea credinței creștine. Nu strălucirea discursurilor, nici frumusețea estetică a bisericilor și nici măcar forța argumentelor teologice. Ci această imposibilă libertate de a-l iubi pe celălalt înainte ca el să-ți ofere vreun motiv să o faci. Pentru că numai Dumnezeu poate transforma niște străini într-o familie înainte ca ei să se cunoască...