Sunt cărți care nu îmbătrânesc niciodată. Și nu neapărat că au răspunsuri la orice dilemă, ci pentru că pun întrebările pe care nici timpul nu reușește să le învechească. Odiseea este una dintre ele. La prima vedere, pare doar povestea unui om care încearcă să se întoarcă acasă după un război. Dar aceasta este doar suprafața, spuma mării. În adânc, epopeea lui Homer vorbește despre ceva infinit mai omenesc: despre ființa care rătăcește printre ispite, își pierde uneori numele, își uită patria și continuă totuși să creadă că undeva există un țărm pe care îl va recunoaște dintr-o singură privire.

Din acest motiv, creștinii primelor veacuri nu s-au grăbit să-l arunce pe Homer din corabia lor spirituală. Au făcut ceva mult mai curajos. L-au... citit. Și au făcut-o bine de tot! Într-o epocă în care mulți vedeau în cultura greacă doar o lume păgână ce trebuia abandonată, Părinții Bisericii au înțeles că Dumnezeu nu încetase să vorbească lumii înainte de întruparea Fiului Său. Nu la fel de limpede ca în Scripturi, desigur, ci prin foamea omului, prin miturile lui, prin marile lui întrebări, prin nostalgia pe care niciun zeu al Olimpului nu reușise vreodată să o liniștească. 

Adevărul are un obicei straniu: lasă urme peste tot. Lasă acele „sillons de lumière” (brazde de lumină), cum ar spune Olivier Clément. Uneori într-un psalm, alteori într-o tragedie, alteori într-o epopee. Nu pentru că toate drumurile ar fi egale, ci pentru că toate inimile sunt făcute pentru aceeași destinație: odihna întru Dumnezeu.

Unul dintre cei care au înțeles acest lucru cu o genialitate aproape poetică a fost Clement din Alexandria. În jurul anului 200, el ia una dintre cele mai cunoscute scene din Odiseea - trecerea lui Odiseu pe lângă Sirene - și o transformă într-o meditație despre Hristos. Nu rescrie povestea. O citește mai adânc. El spune: 

„Să fugim, dar, de închinarea la idoli! Să fugim de ea ca de o stâncă primejdioasă ieșită în mare, ca de amenințarea Caribdei, ca de miticele sirene. Închinarea la idoli înăbușă pe om, îl întoarce de la credința cea adevărată, îl depărtează de viață; este cursă, este prăpastie, este groapă, este rău nesățios. Să fugim corăbieri, să fugim de valul acesta, care aruncă foc! Închinarea la idoli este insulă vicleană, plină de oase și de morți; în ea cântă o frumoasă desfrânată – plăcerea – care desfătează lumea cu muzica-i vulgară. Pe tine te ajută Duhul cel ceresc, treci pe lângă plăcere, că ea te înșală. Treci pe lângă cântec! El îți aduce moarte! Să voiești numai și scapi de pieire. Legat de lemn, scapi de orice stricăciune! Cuvântul lui Dumnezeu îți va conduce corabia vieții tale, iar Duhul cel Sfânt o va face să intre în porturile cerurilor. Atunci vei contempla pe Dumnezeul meu, vei fi inițiat în acele sfinte taine, te vei desfăta de bunătățile ascunse în ceruri, pe care eu le aștept, pe «care nici urechea nu le-a auzit și nici la inima cuiva nu s-au suit»” (Cuvânt de îndemn către elini, XII).

Este unul dintre cele mai frumoase exemple de imaginație teologică din primele secole creștine. Observați ce face Clement. Nu distruge mitul. Îl întreit scufundă în cristelnița Evangheliei. Caribda nu mai este un monstru marin, devine vârtejul idolilor care înghit sufletul fără zgomot. Sirenele nu mai sunt femei cu glas fermecător, sunt toate acele promisiuni care ne seduc spunându-ne că viața înseamnă să consumi mai mult, să ai mai mult, să fii admirat mai mult. Homer vorbea despre cântece care omoară marinarii. Clement vorbește despre idei și ideologiii care distrug omul. 

Și cât de actuală sună această imagine! Sirenele nu mai locuiesc pe o insulă din Marea Egee. Ele au învățat să vorbească prin ecrane, prin reclame, prin algoritmi, prin vanitățile noastre, prin comparațiile care ne rod pe dinăuntru, prin cultul succesului și al tinereții fără bătrânețe. Nu mai au cozi de pește. Au notificări. Nu ne mai cheamă să acostăm corabia. Ne conving că nici nu mai avem nevoie de una. 

Dar poate cea mai uluitoare schimbare este alta. La Homer, Odiseu se salvează fiind legat de catarg. În viziunea lui Clement, catargul devine Crucea. Nu este doar o analogie frumoasă. Este o revelație. Toată cultura modernă repetă că libertatea înseamnă să nu fii legat de nimic. Creștinismul spune exact contrariul. Omul este întotdeauna legat de ceva. Întrebarea nu este dacă vei avea un stăpân, ci cine va fi acela. De aceea, Ghislain de Diesbach spunea că libertatea este dreptul de a-ți alege un stăpân. Suntem legați de bani sau de generozitate. De imagine sau de adevăr. De propriul ego sau de Dumnezeu. Nu există corabie fără catarg și nu există viață fără un centru în jurul căruia să se organizeze. Problema nu este că omul se leagă. Problema este de ce sau de cine se leagă. 

Clement vede în Cruce acel catarg cosmic de care trebuie să fie legată întreaga existență omenească pentru a nu fi sfâșiată de cântecele lumii. Ce imagine extraordinară! Crucea nu mai apare doar ca instrument al răscumpărării, ci ca ax al universului, ca lemnul de care se prinde întreaga creație pentru a nu fi înghițită de haos. Există aici un paradox pe care numai Evanghelia îl poate rosti fără să se contrazică: omul devine liber tocmai atunci când acceptă să fie legat! Odiseu se leagă pentru câteva ore. Creștinul se leagă și se unește cu Hristos pentru veșnicie. Și tocmai această legătură îl face imposibil de înrobit. 

În fond, întreaga Scriptură spune același lucru. Israel trece prin mare. Noe trece prin potop. Iona trece prin adânc. Ucenicii trec prin furtună. Biserica însăși este o corabie. Creștinismul nu este „religia” celor care au ajuns deja la țărm, ci credința vie a celor care încă navighează. De aceea, imaginea corabiei apare atât de des în iconografia veche. Nu este doar un simbol frumos. Este configurația omului in statu viae, aflat în călătorie. 

Suntem ființe aflate în trecere. Nu locuim marea, ci o traversăm. Iar patria nu este locul din care am plecat, ci locul spre care ne îndreptăm. Aici se desparte definitiv Clement de Homer. Pentru Homer, Ithaca este sfârșitul drumului. Pentru Clement, Ithaca nu este decât umbra unui liman infinit mai adânc. Patria adevărată este Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Augustin avea să scrie, două secole mai târziu, că inima omului rămâne neliniștită până când se odihnește în El. Nu pentru că omul ar fi condamnat la nefericire, ci pentru că a fost creat pentru infinit și nimic finit nu poate înlocui infinitul. Toate Ithacele lumii sunt frumoase, dar niciuna nu este suficientă. 

Există, în fond, o singură întrebare care străbate întreaga Odisee: Cum ajungi acasă?

Ortodoxia răspunde surprinzător. Nu ajungi acasă pentru că ai fost suficient de inteligent ca Odiseu. Nu pentru că ai navigat mai bine. Nu pentru că ai rezistat tuturor ispitelor. Ajungi acasă pentru că există Cineva care a venit mai întâi să te caute pe tine. Aici se sfârșește Homer și începe Evanghelia. Odiseu își caută patria. Hristos își caută omul. Iar între aceste două căutări stă toată diferența dintre eroism și har. 

Odiseea continuă să fascineze după aproape trei milenii. Nu fiindcă vorbește despre un erou grec, ci fiindcă, fără să știe, vorbește despre noi toți. Despre oamenii care aud în fiecare zi cântece diferite și trebuie să aleagă pe care îl vor urma. Iar dacă Homer a intuit că există un catarg fără de care omul nu poate trece prin lume, Clement a avut îndrăzneala să spună ceea ce poetul nu putea încă să știe. Catargul acela avea un nume. Era Crucea. Și pe lemnul ei nu era legat Odiseu, ci Dumnezeu Însuși. De aceea, din ziua în care Hristos a fost înălțat pe ea, marea lumii nu mai este doar locul naufragiilor. A devenit drumul către Acasă...