Suntem la vremea ultimei Duminici înainte de Rusalii, de Cincizecime, de Praznicul care marchează aducerea aminte de Pogorârea Duhului Sfânt. Am recitit la Liturghie cuvântul de rămas-bun al Fiului către o lume care avea să-L ucidă. Neștiind că e Dumnezeu-Omul sau poate tocmai pentru că știa. 

Prin textele alese ale Evangheliei de la Ioan din ultimele două săptămâni, Domnul Hristos arată că știe și ocolește intențiile criminale ale fariseilor, cărturarilor ori ale partidei saducheilor, reprezentate tocmai de Ana și Caiafa. Evită să-i facă părtași morții Lui și, de aceea, nici de Învierea Lui nu au parte. Aceștia cumpără liniștea minciunii, mergând cu argint și aur la cei care păzeau Mormântul. Nu cu mir, asemeni femeilor mironosițe dispuse să dăruiască tot ce aveau să-și afle liniștea. Neștiind că Liniștea lor înviase și de-acum le aștepta pentru a le dărui vederea Iertării Înviate. 

Ceasul despre care vorbește Domnul este reglat nu numai după voia lui Dumnezeu, ci și din secundele urii noastre. O ură viscerală pe care au moștenit-o, mai apoi, toți cei care vor să-L mai ucidă pe Hristos. Domnul, Cel prezent în sfinți, în moaște ori în iertare, că tot suferim enorm din lipsa ei la nivel social și comunitar. De fiecare dată când sunt atacate sordid valorile legate de Dumnezeu Hristos, Dumnezeu-Omul este în stare de răstignire. Se apleacă sub povara Crucii Sale și deseori se stinge, iară și iară, ucis din culpă de vina urii noastre. Apoi învie, vindecându-ne pe noi de noi înșine. 

Ceasul despre care vorbește Domnul este punctul de la care nu mai putea face nimic să evite deznodământul Crucii. Nici nu a schițat vreun gest să îl evite. Știe pentru ce anume e în mijlocul nostru. Știe că fără de El pierim și, de aceea, înfruntă moartea noastră ca să ne vindece de ea. Pentru că Hristos nu moare moartea Lui, ci moare moartea noastră, a nefericiților care I-am adus mai aproape ceasul sfârșitului cu fiecare minut din păcatul vieții noastre. Și încă o facem, cu predispoziția necrediciosului de a crede că este mult, mult mai importantă voia lui decât voia lui Hristos și că e mai de preț cum gândim noi, ca oameni, decât El, ca Dumnezeu-Omul care cu moartea pe moarte o calcă. 

Zilele acestea le-am avut mereu ca prilej de gândire pe toate acestea. Să medităm la cât de mare este mila Lui, care a asumat ceasul despre care ne vorbește Evanghelia, pentru ca viața noastră să devină Evanghelie. Timpul vieții noastre, după Învierea Lui, s-a transformat în timp liturgic, iar trăirea noastră s-a vădit a fi de acolo încoace și până la sfârșitul veacurilor, trăire de Evanghelie pentru că fiecare sărbătoare devine câte un răspuns la chemarea Lui de a-L urma. Un răspuns omenesc la ceasul acela ceresc în care omenescul pare că devine biruitor asupra întunericului. 

Hristos se lasă înfrânt prin Cruce pentru ca împărăția care nu iubește Crucea să fie fără timp, scoasă din timp și ruptă de veșnicie. Ceasul acela face ca timpul iadului să rămână blocat în cadranele neputinței. Mai departe merg secundele cu Hristos, orele cu Hristos, zilele, anii, veșniciile cu Hristos. Poate de aceea timpul creștin este timpul vectorial cu Hristos, iar vectorul timpului este Crucea. 

Înainte cu o săptămână de holda de rod îngălbenită a Rusaliilor, ne aducem aminte de clipa de Har a Crucii. Nu putem trăi fără clipele de Înviere ale Mântuitorului. Secundele din interiorul timpului nostru care ne schimbă lumea!