În urmă cu ceva timp, în Ajunul zilei de 6 decembrie pe stil vechi, străbăteam, alături de Preasfințitul Veniamin, o parte din șantierele Basarabiei de Sud. Am văzut atunci Goteștiul și Țiganca și multe, multe alte schije de lumină înfipte în țărmul ce abia se dezgheța al Moldovei noastre de dincolo de Prut și de dincoace de orice istorie. Obosiți de alergare, spre seară, am ajuns la Cimișlia. Pe o placă de beton ce abia se usca, patru oameni munceau de zor, în clipirea ultimă a zilei, la un cofrag de fier beton. Greu și înghețat. Am privit de departe cum munceau cu sârg, cu încrâncenare și cu o sclipire de bucurie pe chip. Mă gândeam: „Doamne, în fiecare moldovean destoinic muncesc zece oameni!”. Și am continuat să privesc admirativ modul în care răsuceau fierul, sârmele grele și, suflând în căușul palmelor ca să își dezghețe pipăirea, căutau dacă este totul bine. 

S-au oprit să ia binecuvântare de la Vlădica și apoi, strângându-ne mâinile, să ne cunoaștem. A fost clipa în care m-am lipit cu toată inima de oamenii aceia. Toți patru erau preoți și munceau pe schele, aplicând ceea ce învățaseră în anii grei de pe șantierele în care munciseră – mult timp în Țara Sfântă, pe șantiere fierbinți și secetoase – ori prin stagiile de armată împlinite în URSS până în 1996. Mâinile ce smulgeau frigului căldura modelării fierului înghețat ținuseră arma în mână prin Afganistan ori Siberia, iar acum plămădeau lui Dumnezeu casă de odihnire în mijlocul poporului. I-am văzut atunci și am înțeles mai adânc spusa poetului Grigorie Vieru: „Se întoarce Acasă Dumnezeu!”

Atunci am înțeles Evanghelia Duminicii acesteia. Duminica din urmă a așteptării Pogorârii Duhului Sfânt. Duminica pomenirii Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic. În care născocitorul Arie s-a văzut înfrânt de smerita luciditate a Părinților adevărului dogmatic. Dogma Întrupării – da, da, dogmă pentru că este o părere dezbătură public și nu dictată, de aici și forma cuvântului grecesc dogma, dogmata, de la dokeo, adică părere, opinie dezbătută și acceptată – și, de aici, învățătura asupra dumnezeirii Mântuitorului Iisus Hristos devenind modul nostru de a fi ca oameni. Anume că devenim oameni numai în măsura devenirii umanului din noi vecin cu dumnezeirea. 

Cât de minunat prinde în cuvinte „fotografia” acestui moment C.S. Lewis când scria: „Dumnezeu, care nu are nevoie de nimic, dă viață prin iubire unor făpturi cu totul superflue, pentru a le putea apoi iubi și desăvârși. El creează universul, prevăzând deja ...norul de muște care bâzâie în jurul crucii, spatele sfâșiat, lipit de parul grosolan, cuiele înfipte în nervi, senzația de sufocare ce se tot repetă pe măsură ce trupul se prăbușește sub propria greutate, tortura repetată asupra spatelui și brațelor care, ca să ușureze respirația, se smucesc în sus. Dacă pot îndrăzni să conturez o imagine biologică, Dumnezeu este o «gazdă» care Își creează proprii paraziți; ne dă viață ca să-L exploatăm și să «profităm» de El. Aici este iubirea. Aceasta este paradigma Iubirii Înseși, creatoarea tuturor iubirilor”  (Cele patru iubiri). Iar textul Evangheliei se încheie cu asumarea bucuriei depline în Hristos. Împreună- lucrarea cu El, devenind noi înșine gazde „parazitării” propriei noastre existențe cu iubirea celorlalți ori exploatarea iubirii noastre. 

Asta am simțit în frigul serii de la Cimișlia. Cei patru muncitori zilieri erau toți patru preoți. Și de atunci am slujit nu o dată împreună. Aceeași bucurie în slujire ca și în muncă, în frângerea Pâinii-Trup și ridicarea lăcașului de închinare. Egali cu ei. Înconjurați în inima mea de slava împreună-lucrării cu Dumnezeu. În Duminica aceasta se sfințește lăcașul început în frigul acesta. De jur împrejur s-a tocmit oamenilor ajutor. Cu masă, casă și îndrumare spirituală. S-a construit o biserică vie, fără de care biserica de lemn și piatră nu are suflet. 

Când mirul se va pune pe încheieturile zidirii, Dumnezeu Însuși va binecuvânta ceea ce eu am gustat din plinul unei seri friguroase. Când ești unit cu Hristos, bucuria este deplină. Nu încap discuții și momente de derută, ci inima ta, alături de ceilalți care îți sunt biserică vie, bate și arde, arde și bate în Duhul Sfânt. Îndrăznesc chiar a spune că mâine sunt Rusaliile Cimișliei, pentru că mereu, acolo unde se revarsă Duhul Sfânt peste o comunitate, se împlinesc cuvintele Evangheliei acestei duminici: „Părinte Sfinte, păzește-i în Numele Tău pe cei care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem și Noi!”. Iată-ne, Doamne, una cu Voi! Iată-ne Doamne, iată-Te și iartă-ne!