† SEBASTIAN

Episcopul Slatinei și Romanaților, clerului și credincioșilor din ținuturile Oltului și Romanaților

Preacuvioși și preacucernici părinți,

Preacuvioase maici și iubiți credincioși,

După ce a făcut lumea „bună foarte” (Facere 1, 31), Dumnezeu a dat-o în stăpânire oamenilor, spunându-le: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți; și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul” (Facere 1, 28).

Aceasta a fost, dintru început, menirea omului. Însă, ispitiți de diavol, Adam și Eva au vrut și mai mult; au vrut să fie și ei „ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” (Facere 3, 5). Cu toate că li se atrăsese atenția că „Pomul cunoștinței binelui și răului” le va aduce moartea și, implicit, pierderea comuniunii cu El, au încălcat porunca sfântă și, astfel, au pierdut Împărăția pentru care fuseseră creați.

Însă, chiar dacă porțile Împărăției au rămas închise în spatele protopărinților noștri, iar în fața lor s-a deschis o realitate dramatică și incertă, izgonirea omului din Rai nu trebuie înțeleasă ca o excludere din iubirea dumnezeiască, ci ca o mutarea a pedagogiei divine din inocența Paradisului, într-un spațiu în care relația cu Dumnezeu trebuia reînvățată. Pentru aceasta, Domnul a continuat să-l cerceteze „în multe rânduri și în multe chipuri” (Evrei 1, 1) pe om, să i Se reveleze și să îl îndrume. I-a ales pe Avraam și pe urmașii săi (Isaac, Iacob și cei 12 patriarhi), apoi pe prorocii Moise, Iosua Navi, Isaia, Ieremia, Iezechiel și ceilalți, după care pe judecătorii Ghedeon, Samson, Samuel etc., prin care a transmis permanent voia și învățăturile Sale poporului biblic, fără, însă, a-i forța voința, ci asumându-Și permanent riscul libertății acestuia de a-L asculta sau nu.

Forma aceasta de călăuzire a poporului Israel s-a numit TEOCRAȚIE, de la cuvintele grecești „Theos” (Dumnezeu) și „cratia” (conducere, împărăție), și a funcționat la evrei până când, râvnind ei la modul de organizare și de conducere al celorlalte neamuri, I-au cerut lui Dumnezeu să le pună și lor un rege. Acest fapt a constituit o nouă înfruptare a oamenilor din „Pomul neascultării”, o nouă răzvrătire împotriva Ziditorului lor, lucru deplâns de Domnul în cuvintele adresate Judecătorului Samuel: „nu pe tine te-au lepădat, pe Mine M-au lepădat, ca să nu mai domnesc peste ei” (I Regi 8, 7).

Așa a apărut MONARHIA la poporul ales. Și, dacă la început, regii acestuia erau aleși și unși chiar de Dumnezeu (Saul, David, Solomon ș.a.), cu timpul, aceștia au ajuns să fie unși doar în virtutea moștenirii sau prin uzurparea tronului. Sistemul acesta, însă, răspândit în aproape toată lumea – fie că vorbim de regi, fie că vorbim de împărați, domni sau domnitori de tot felul –, fiind centrat pe om, i-a hrănit acestuia și mai mult iluzia detronării Adevăratului Împărat și Domn de la cârma lumii și visul autoîndumnezeirii.

Ce s-a întâmplat cu poporul lui Israel după ce a abolit teocrația? Câtă vreme s-a lăsat condus de Dumnezeu, acesta și-a învins toți dușmanii, pentru că Însuși Domnul îl apăra în luptă, dar, alegând monarhia, a sfârșit și el asemenea celorlalte împărății ale lumii acesteia. Ba, mai rău! A fost dus, mai întâi, în robia Babilonului, după care a fost izgonit cu totul din Pământul Făgăduinței și a pribegit prin lume aproape 2000 de ani. Acum, întors în Țara Sfântă, se tot războiește cu popoarele din jur pentru pământ, de vreme ce a nesocotit Împărăția Cerurilor.

Dragii mei,

Deși oamenii s-au lămurit, în timp, că nici monarhiile și nici celelalte sisteme hegemonice nu le pot asigura fericirea, au continuat să joace cartea „eliberării” de Dumnezeu și a autodeterminării până la capăt. Astfel, au adoptat o nouă formă de organizare, DEMOCRAȚIA (de la grecescul „demos”=popor), au șters și ultima urmă a prezenței Domnului în viața societății și s-au așezat cu gloata la cârma lumii. Și-au făurit state de capul lor, și-au ales conducători după chipul și asemănarea lor și s-au deprins a-și trăi viața ca și când Dumnezeu nu ar exista.

Uitați-vă la societatea noastră de azi! Din mărețele idealuri de libertate, egalitate, fraternitate, dreptate, pace, prosperitate și fericire, ne-am ales, în prezent, doar cu fățărnicia corectitudinii politice, cu aberația nivelării globaliste, cu absurditatea ideologiilor de tip green deal, woke, gen fluid, încălzire globală etc., toate acestea sub spectrul unor războaie care, parcă, nu se mai termină. Decăderea spirituală a societății noastre, moralitatea precară, lăcomia de resurse materiale, batjocorirea valorilor umane, proliferarea nedreptăților sociale de tot felul, întețirea luptelor politice, ruinarea economiilor și, mai ales, „cultura” războiului și a morții fac mai actuale ca oricând cuvintele profetului: „Dacă nu veți vrea și nu Mă veți asculta, atunci sabia vă va mânca” (Isaia 1, 20).

Unde se situează astăzi, așadar, societatea aceasta care L-a tot prigonit pe Dumnezeu, pentru a-și promova doar propriile interese? În ERA AUTOCRAȚIILOR! În mâna unor elite și mai oculte decât cele de până acum. Însă sfârșitul unei astfel de lumi este previzibil. Precedentul îngerilor căzuți ne arată limpede că, fără Dumnezeu, lumea aceasta se va demoniza. „Fără Mine nu puteți face nimic”, ne-a prevenit Domnul (Ioan 15, 5), iar Sfântul Apostol Ioan ne încredințează: „Știm că suntem din Dumnezeu, dar lumea întreagă zace în cel rău” (I Ioan 5, 19).

Acesta va fi sfârșitul unei lumi care a văzut în Dumnezeu mai degrabă un rival decât un „Învățător bun” (Marcu 10, 17) și un Călăuzitor proniator. Aceasta va fi soarta omului care s-a vrut și se vrea „dumnezeu” cu orice preț － dar un dumnezeu fără Dumnezeu － și s-a încăpățânat să-și clădească propria „împărăție”, ignorând Împărăția Domnului. Aceasta este ceea ce numesc eu DEMONO-CRAȚIE!

Fraților,

Tot parcursul acesta, de la neascultarea lui Adam și până la ultima formă de segregare a omului în raport cu Dumnezeu, s-a dovedit a fi unul profund demonic. Noi nu am fost creați pentru a „împărăți” lumea aceasta, fără Dumnezeu. Noi am ajuns într-o astfel de lume doar „din greșeală”, adică din cauza păcatului și ca o formă de penitență. De aceea, tot efortul nostru de a ne construi propria „împărăție” aici, pe pământ, a fost și este curată nebunie: „Au nu a dovedit Dumnezeu nebună înțelepciunea lumii acesteia?” (I Cor. 1, 20). 

De ce L-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume? Ca să ne atragă atenția că „nu avem aici cetate stătătoare, ci pe aceea ce va să fie (trebuie să) o căutăm” (Evrei 13, 14). Să ne atenționeze că lumea aceasta nu este alternativă la Cer, ci tărâm al pocăinței și al pregătirii pentru veșnicia comuniunii cu El. Să ne arate „calea, adevărul și viața” (Ioan 14, 6) veșnicei Împărății (Luca 1, 33).

De aceea a respins Hristos împărăția lumii acesteia ca pe o ispită (Matei 4, 8-10); în schimb, a ales să Se facă „ascultător Tatălui până la moarte, și încă moarte pe cruce” (Filip. 2, 8). Apoi, prin Învierea Sa din morți, pe care o sărbătorim astăzi, ne-a deschis și nouă porțile ÎMPĂRĂȚIEI CERURILOR, singura împărăție care merită râvna și strădania noastră, și ne-a chemat și pe noi să împărățim împreună cu El: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii!” (Matei 25, 34).

Această Împărăție să căutăm a dobândi, fraților, nu împărății cu complexe imperialiste, democrații cu iluzii egalitariste, aristocrații care mai de care mai fandosite, birocrații corupte ori autocrații demonice. Să-L alegem conducător și călăuzitor al vieții noastre pe „Împăratul împăraților și Domnul domnilor” (Apoc. 19, 16), de vreme ce toate alegerile noastre de până acum s-au dovedit greșite! Să râvnim a dobândi Împărăția Sa, de vreme ce toate împărățiile lumii acesteia s-au năruit una după alta. Să ne întoarcem la „Pomul vieții”, adică la Dumnezeu, de vreme ce „Pomul neascultării” s-a dovedit demonic-înșelător și de moarte aducător! Să râvnim a fi, mai degrabă, cetățeni ai Împărăției Cerurilor, căci doar Împărăția Domnului ne poate asigura și adevărata îndumnezeire, și deplina libertate, și pacea sfântă, singura care poate opri toate războaiele lumii, și desăvârșita fericire, și viața cea veșnică. Amin.  

Hristos a înviat!

† SEBASTIAN,

Episcopul Slatinei și Romanaților