Nu putem accepta că Biserica s-ar fi organizat „în orb”, numai pe seama zborului Duhului peste mințile noastre umane. Nu, Biserica nu e o construcție a cârpelii ideilor ideologice și nici nu poate fi cârpită astfel. Și nici nu poate fi luată ostatică de vreo cultură care își absoarbe rădăcina din ideologic. 

Ori toate aceste curente erau prezente și în mediul istoric al Apostolilor. Se intersectau ideologiile unei Imperiu cu ideologia idolatră a zeităților locale, un păgânism feroce – aș îndrăzni – întâlnea un păgânism cu ifose filosofice (cazul din Areopag) ori interesantul amestec al sincretismului iudeilor, riguroși în lege, dar fără scrupule în afaceri. Nu. Nu era o societate mai cuminte ca acum, de aceea, poate că dacă ne aducem aminte de modul în care cei doi Apostoli au manageriat misiunea de a organiza lucrarea Bisericii, ne reconstruim un pic imaginea propriei noastre misiuni. 

Pentru Petru, reținem că ne oferă modelul unității și al conducerii instituționale. Știm că a primit de la Hristos o misiune specială, aceea de a întări credința comunității, pentru că lui îi spune „Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea” (Matei 16, 18). În ciuda momentului din noaptea vinderii lui Hristos Iisus, el reprezintă stabilitatea, continuitatea și coeziunea comunității. Apostolii par a fi strânși în jurul lui, iar în primele comunități creștine el a avut rol de coordonare și arbitraj în probleme importante. Tradiția admite, pe seama logicii istorice, prezența Maicii Domnului în periculoasa zonă a ivirii creștinismului, dar Părinții Bisericii insistă și pe prezența lui Petru, ca om-mărturie și cel care, alături de Iacob Apostolul, reprezintă autoritatea celor care Îl cunosc pe Înviat.

Din punct de vedere organizațional, Petru simbolizează cu simplitate atât autoritatea legitimă, cât și unitatea doctrinară, atât responsabilitatea pastorală, cât și coordonarea comunității. Nu, el nu își asumă conducerea bisericii ca un șef de biserică – poate cea mai nefericită expresie a presei și media atunci când vorbesc despre conducătorii văzuți ai Bisericii – ci într-un leadership luminos, plin de har și îndoieli, uman, deasupra a tot ce numim astăzi umanism. Nu există un model de umanism lipsit de Hristos. Fără Hristos, umanismul nu poate să fie primitor de Lumină, pentru că El și, numai El, este Lumina. 

Pavel impune mai degrabă modelul misionar și strategic, decât unul pur instituțional. Efortul său, lucrător împreună cu Duhul Sfânt, fără nicio îndoială, a extins Biserica dincolo de mediul iudaic, organizând comunități în numeroase orașe ale Imperiului Roman. A creat adevărate rețele de colaboratori: Timotei, Tit, Sila, Luca și alții, aproape de nenumărat nouă azi. A menținut legătura dintre comunități prin vizite și epistole, creând o adevărată rețea de networking misionar-pastoral. Mereu mi-am închipuit serile din comunitățile creștine tihnit așezate deasupra textelor sale sau rugându-se, cuminți și luminoase, în rugăciuni pentru chemarea milei lui Hristos asupra Apostolilor Săi și Bisericii. Din punct de vedere organizațional, Pavel simbolizează o viziunea strategică în care predomină inovarea și adaptarea la mediu, ceea ce noi vom numi inculturare. Pentru mine, Pavel e remarcabil pentru că ne descoperă în epistolele sale ce înseamnă delegarea responsabilităților și comunicarea eficientă, precum și rolul lor în dezvoltarea și extinderea organizației.

Modelul organizațional al Bisericii, inspirat de Petru și Pavel, oferă astfel până astăzi un model echilibrat. Petru asigură unitatea și structura, iar Pavel asigură dinamismul și dezvoltarea modelului eclezial. Biserica funcționează prin îmbinarea autorității cu misiunea, a tradiției cu adaptarea la noi contexte. Pentru omul modern, am putea spune că modelul de management organizațional al Bisericii se bazează pe conducere responsabilă și unitate (Petru), viziune, misiune și dezvoltare (Pavel), pe colaborare și slujire în folosul comunității, pe transmiterea credinței și organizarea eficientă a comunităților creștine. Astfel, Petru și Pavel reprezintă două dimensiuni esențiale ale conducerii ecleziale: stabilitatea instituțională și expansiunea misionară.

Merită, cred, să extindem un pic „ancheta” noastră jurnalistică. Au trecut valorile lor „organizaționale” în construcția Bisericii? Urmărim împreună perioada imediat următoare timpului lor, numită a Părinților Apostolici. Îndrăznesc să scriu că managementul misionar al Apostolilor Petru și Pavel a pus bazele structurale, teologice și pastorale ale Bisericii Creștine. Principiile lor de organizare au asigurat supraviețuirea credinței în momente de criză și rămân actuale. 

În epoca Părinților Apostolici, secolele I-II, aceștia – ne referim la Clement Romanul, Ignatie al Antiohiei, Policarp al Smirnei – putem spune că au fost ucenicii direcți ai Apostolilor. Roadele managementului misionar în această epocă au fost astfel „memorate” de pleroma bisericii și dezvoltate ca atare. Mai întâi, vorbim despre instituționalizarea ierarhiei, tradusă prin trecerea de la conducerea itinerantă la structura locală stabilă (episcop, preoți, diaconi). Aceleiași perioade îi aparține efortul legat de fixarea canonului și a tradiției. Acesta viza păstrarea neschimbată a „depozitului credinței” primit de la Petru și Pavel. Pentru mine, devine un model de acțiune misionar pastorală unitatea Părinților în fața schismelor. Astfel, Epistolele Sfântului Clement sau ale Sfântului Ignatie aplică direct modelul paulin de reconciliere comunitară. Tot ei au relevat importanța rezistenței la persecuții. Structura de rețea dezvoltată de Apostoli a permis comunităților să supraviețuiască în ilegalitate. Lor le datorăm și efortul consemnat astăzi în manuale de specialitate drept „universalitatea textului” pentru că scrierile apostolice, și prin ele cele apostolice, au circulat rapid între comunități, menținând o identitate creștină comună globală. 

Astăzi, metodele de organizare și viziunea strategică ale celor doi Apostoli definesc managementul bisericesc și misionar modern. Suntem așezați sub imperativele contextualizării misiunii după modelul Sfântului Pavel care propune propovăduitorului efortul constant de a vorbi pe înțelesul fiecărei culturi („tuturor toate”) inspiră misiunea creștină în culturi diverse. Astăzi, devine tot mai important să reamintim comunităților noastre despre relația dintre sacerdoțiul universal și cel ierarhic sau, mai atent exprimat, construcția echilibrului dintre autoritatea pastorală (linia petrină) și implicarea activă a laicilor în comunitate. Oricât ar părea de ciudat, dar cei doi Apostoli pot fi acceptați ca Părinții misiunii prin tehnologie. Folosirea internetului și a rețelelor sociale continuă metoda paulină de evanghelizare prin scrisori transmise la distanță. Pentru cei care se îndoiesc de fermitatea Bisericii și rezonabilitatea construcției sale doctrinare, cred că e momentul să le reamintim că Apostolilor le datorăm modelul misionar prin care Sinoadele reprezintă model de decizie. Sinodul Apostolic de la Ierusalim rămâne standardul pentru rezolvarea crizelor prin dialog și consens colegial. Tot lor le datorăm și modelul asistenței sociale organizate. Primele forme genuine, dar reale ca rezultat, sunt colectele organizate de Pavel pentru comunitățile sărace, sunt baza filantropiei și a ONG-urilor creștine de azi.

Pentru a analiza „managementul misionar” și eclezial în epoca Părinților Apostolici, cel mai relevant text este Epistola către Magnezieni, scrisă de Sfântul Ignatie al Antiohiei (aproximativ anul 110 d.Hr.). Sfântul Ignatie a fost ucenicul direct al Apostolilor și a preluat direct de la aceștia viziunea strategică de organizare a Bisericii. În acest text, el abordează direct criza de autoritate și riscul fragmentării comunității, propunând soluții administrative de o importanță majoră. Avem un text-cheie, un fragment din cap. VI-VII, în care aflăm scris: „Vă îndemn să căutați să faceți toate în armonie cu Dumnezeu, sub conducerea (protia) episcopului în locul lui Dumnezeu, a preoților în locul adunării apostolilor și a diaconilor, care îmi sunt mie atât de dragi, cărora le-a fost încredințată slujirea lui Iisus Hristos... Nimic să nu fie între voi care să vă poată dezbina, ci uniți-vă cu episcopul și cu cei care conduc.”.

La o analiză managerială simplă, din prima lectură a textului, reținem cum se impune ca idee de organizare instituțională centralizarea autorității (Monarhia Episcopatului). Din punct de vedere al problemei administrative, înțelegem că moartea Apostolilor a lăsat comunitățile fără lideri carismatici itineranți, riscând să apară anarhia sau ereziile locale. Soluția lui Ignatie? Implementarea „episcopatului monarhic”. El stabilește o structură administrativă clară, piramidală, unde episcopul este liderul unic și central al comunității locale. Această centralizare a asigurat stabilitatea instituțională a Bisericii în fața persecuțiilor romane. Sfântul Ignatie descrie în text prima „organigramă” formală din istoria managementului creștin, împărțind clar responsabilitățile: episcopul (managerul general, reprezentantul autorității divine, focalizatorul unității), preoții (Consiliul de administrație, sfatul bătrânilor, modelat după adunarea apostolilor) și diaconii (Executivul administrativ, responsabili cu logistica, asistența socială și implementarea deciziilor). 

Dacă este să ne continuăm „joaca” în terminologia modernă, vedem că avem de-a face și cu un proces al managementului conflictelor și menținerea unității brandului (să-mi fie iertat termenul, că aici mă refer la Ortodoxie).  Strategia de coeziune pe care o remarcăm la Sfântul Ignatie este legată de termenul de „armonie” (symphonia) impus astfel ca instrument de management. Într-o epocă în care curente precum docetismul sau gnosticismele fragmentau Biserica, Ignatie folosește ascultarea față de episcop ca un mecanism de control al calității învățăturii. Rezultatul procesului? Dacă o comunitate rămânea unită în jurul episcopului legitim, ea își păstra identitatea neatinsă de influențele externe.

Pentru ziua de astăzi, remarcăm o continuitate cu modelele petrin și paulin. Astfel, linia petrină se reflectă prin accentul pus pe ordine, ierarhie stabilă și autoritate instituțională fermă pentru a menține stabilitatea Bisericii. Ea se împletește fericit cu linia paulină, în care se impune utilizarea epistolei ca instrument de management la distanță și în apelul constant la unitatea organică a comunității (Biserica văzută ca un singur trup).

Poate părea exagerată, fără îndoială, construcția unui apel la profilul managementului modern pentru a identifica modul în care Apostolii au creat educația misionară a primelor veacuri. Dar dinaintea ifoselor de sistem pe care le tot auzim – toxice până la otrăvire culturală – propuse ca noutăți absolute apelul la memoria misiunii Bisericii devine, imperativ, vindecător de uitare. Modelul apostolic de managerizare a organizației Bisericii merită să ne pună pe gânduri. Și, poate, să ne aducă aminte că societatea are nevoie de gândirea Bisericii pentru a se reforma etic, social și economic.