Suntem la Vecernie, la ceasul în care ziua se pleacă spre seară, iar Biserica, ca o mamă înțeleaptă și bună, ne adună în jurul ei, ne ia de mână și ne spune: „Copiii mei, de mâine intrăm în Postul Nașterii Domnului. Nu vă speriați! Nu intrăm într-o cazarmă, nu intrăm într-o cameră de tortură culinară, nu intrăm într-o perioadă în care trebuie să ne încruntăm și să ne uităm urât unii la alții, cântărind cine mănâncă de post și cine nu. Intrăm într-o școală a bucuriei!”.

Știți de ce ne temem uneori de post? Pentru că l-am redus, din neatenție sau din lene duhovnicească, la o simplă listă de cumpărături. Ne uităm la rafturile din supermarket și credem că dacă am schimbat cașcavalul cu pateul vegetal, gata, L-am păcălit pe Dumnezeu și ne-am asigurat locul lângă iesle. Dragii mei, Dumnezeu nu are nevoie de dieta noastră! Dumnezeu nu ține contabilitatea caloriilor noastre și nu se bucură când ne doare stomacul de foame, dacă în același timp ne mușcăm de gât unii pe alții prin cuvinte grele, prin bârfă, prin judecată și prin indiferență. Sfântul Ioan Gură de Aur o spune atât de limpede și de tăios încât ne trezește din orice amorțeală: „Ce folos să nu mănânci carne, dacă mănânci carnea fratelui tău prin clevetire?”. Postul alimentar este doar o cârjă. O cârjă bună, necesară, de ajutor, care ne ușurează trupul ca să poată zbura sufletul. Dar dacă rămâi doar cu cârja în mână și nu faci niciun pas spre Hristos, degeaba ai postit patruzeci de zile!

Uitați-vă puțin la lumea în care trăim. Suntem obosiți. Suntem atât de obosiți încât uneori nu mai avem putere nici să ne bucurăm. Ne-am umplut casele de lucruri, ne-am umplut telefoanele de mesaje, ne-am umplut mințile de griji, iar înăuntrul nostru a rămas un gol cât o peșteră rece. Și tocmai acolo vrea să se nască Hristos! El nu caută hoteluri de cinci stele în Ierusalimul orgoliilor noastre. Nu caută palatele unde totul strălucește pe dinafară, dar înăuntru e frig și pustiu. El caută o peșteră săracă, adică inima noastră așa cum este ea acum – poate puțin prăfuită, poate puțin rănită, poate puțin încurcată în propriile neputințe – dar o inimă care Îi spune: „Doamne, nu am prea multe să-Ți ofer, nu am scutece de mătase și nici tămâie scumpă, dar am un colț cald în sufletul meu. Vino și Te naște aici!”. 

Calea spre Betleem durează patruzeci de zile. Patruzeci de zile în care Biserica ne pune înainte nu doar rânduieli de mâncare, ci o adevărată pedagogie a luminii. Deja, peste câteva zile, la Utrenie, vom auzi cântându-se: „Hristos se naște, slăviți-L! Hristos din ceruri, întâmpinați-L!”. Vă dați seama ce nebunie frumoasă a Bisericii? Încă suntem în noiembrie, afară poate plouă sau bate vântul rece, mai sunt săptămâni bune până la Crăciun și Biserica deja cântă colindul! De ce? Pentru că Dumnezeu nu vrea să ne prindă nepregătiți. Vrea să ne încălzească inimile din timp, să ne pună bocancii buni ai nădejdii în picioare și să ne pornească la drum.

Pe drumul acesta spre Betleem nu mergem singuri. Avem însoțitori de nădejde. Îi avem pe prorocii Vechiului Testament, care au strigat veacuri la rând în noaptea istoriei: „Răsai, Stea a lui Iacov! Vino, Doamne, și nu zăbovi!”. Îi avem pe Sfinții Părinți, pe Sfântul Nicolae, pe Sfântul Andrei, apostolul neamului nostru, pe Sfânta Filofteia, pe Sfântul Spiridon – toți sunt ca niște borne luminoase pe marginea acestui drum, făcându-ne semn cu mâna: „Curaj! Mai este puțin! Mergeți înainte, că la capătul drumului vă așteaptă Pruncul!”.  Dar ca să ajungem la Betleem, avem nevoie să lăsăm jos câteva bagaje inutile. Suntem ca niște drumeți care vor să urce un munte, dar și-au pus în rucsac pietre de râu. Care sunt pietrele noastre?

Prima piatră este neiertarea. Nu poți merge spre Cel care vine să împace cerul cu pământul, purtând în buzunar o listă cu oamenii pe care nu-i poți suferi. În seara aceasta, la lăsatul secului, când ne așezăm la masă sau când ne punem la rugăciune, primul gest al postului nu este să încuiem frigiderul, ci să descuiem inima. Să punem mâna pe telefon, să dăm un mesaj sau să spunem din toată inima unui om cu care ne-am răcit relația: „Iartă-mă și hai să începem postul cu pace!”. Dacă nu ne iertăm unii pe alții, postul nostru devine o simplă grevă a foamei.

A doua piatră pe care trebuie să o lăsăm jos este îngrijorarea bolnăvicioasă. Ne temem de ziua de mâine, ne temem de facturi, ne temem de boli, ne temem de ce se întâmplă în lume. Și uităm un lucru esențial: dacă Dumnezeu a coborât din cer și S-a făcut un Prunc neajutorat, culcat într-o iesle de animale, pentru noi și pentru a noastră mântuire, oare ne va lăsa El de izbeliște tocmai acum? Cel care hrănește păsările cerului și îmbracă crinii țarinei nu uită niciodată de numele tău, scris în palmele Lui! Postul este exercițiul încrederii: renunț la puțină mâncare ca să-I arăt lui Dumnezeu că nu pâinea mă ține în viață, ci cuvântul și dragostea Lui.

A treia piatră este egoismul, închiderea în propria cochilie. Degeaba postim dacă nu vedem că lângă noi există un bătrân singur, un copil care nu are ghete de iarnă, un vecin bolnav care nu are cine să-i aducă o pâine caldă sau o vorbă bună. Drumul spre Betleem trece obligatoriu pe la ușa aproapelui nostru. Acolo, în ochii celui sărac, în lacrima celui singur, în mâna tremurândă a celui bolnav, se ascunde deja Pruncul Iisus. Când dai o bucată de pâine unui flămând, nu i-ai dat-o lui; i-ai pus-o în iesle lui Hristos! Când mângâi un om deznădăjduit, ai încălzit peștera din Betleem mai bine decât au făcut-o boii și asinul cu suflarea lor!

Să nu vă fie frică de post! Chiar dacă aveți neputințe, chiar dacă sunteți bolnavi sau în vârstă și nu puteți ține toată asprimea rânduielii alimentare – vorbiți cu duhovnicul vostru! Biserica nu este o instanță judecătorească, ci un spital. Dumnezeu nu ne cere să fim eroi peste puterile noastre, ci ne cere să fim sinceri. Dacă nu poți posti cu stomacul din pricina bolii, postește cu ochii de la ce este urât, postește cu urechile de la bârfă, postește cu limba de la judecată, postește cu mâinile de la lene și deschide-le spre milostenie!

În zilele acestea, vă îndemn să faceți trei lucruri simple, dar care vă vor schimba cu totul gustul acestui post. 

Mai întâi, aprindeți o candelă în casă și în suflet. Citiți în fiecare seară măcar un capitol din Sfânta Scriptură. Luați Evanghelia după Luca sau după Matei și citiți încet, cu luare-aminte, cum s-a pregătit lumea pentru venirea Mântuitorului. Lăsați cuvântul lui Dumnezeu să vă spele mintea de toată zgura pe care o adunați peste zi.

În al doilea rând, căutați scaunul Spovedaniei. Nu lăsați spovedania pe ultima sută de metri, în Ajunul Crăciunului, când toată lumea aleargă după cadouri și cozonaci și venim la biserică gâfâind, cu lista de păcate scrisă pe fugă. Veniți acum, la începutul postului! Curățiți casa sufletului la începutul călătoriei, ca să puteți merge ușori, împăcați și luminoși spre Sfânta Împărtășanie.

În al treilea rând, învățați să vă bucurați de lucrurile mici. O cană cu ceai cald, un colind cântat încet în familie, o rugăciune spusă împreună cu copiii sau nepoții înainte de culcare, o liturghie trăită cu toată ființa duminica dimineața – acestea sunt adevăratele daruri pe care le vom duce la Betleem, alături de aurul, smirna și tămâia magilor.

Magii au pornit la drum uitându-se după o stea. Păstorii au pornit la drum ascultând cântarea îngerilor. Noi pornim la drum în seara aceasta ascultând glasul Bisericii care ne cheamă acasă. Nu contează cât de departe simțim că suntem acum de Dumnezeu. Contează să facem primul pas. Chiar dacă mergem șchiopătând, chiar dacă uneori mai cădem sau obosim pe drum, important este să rămânem cu fața spre Răsărit, cu ochii spre Betleem.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu, pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu – cea care L-a purtat în pântece pe Cel Neîncăput – și ale tuturor sfinților, să parcurgem aceste patruzeci de zile cu pace, cu sănătate, cu dragoste unii față de alții și cu nădejde neclintită.

Post binecuvântat, cu multă lumină în suflete și drum bun spre Betleem! La Betleem, suflete, la Betleem!