„Vindecă-mă, Doamne, și voi fi vindecat; mântuiește-mă, și voi fi mântuit, căci Tu ești lauda mea!”[1]

Întrebarea ce se naște în mintea a peste 65% dintre pacienții diagnosticați cu boli ale plămânilor, în special tuberculoza, este: „De ce mi se întâmplă mie?” sau „De ce am primit această boală?”. Aceste întrebări apar în urma recomandării de a lua un tratament care presupune administrarea multor medicamente, pe care o parte dintre acești pacienți cu greu îl pot tolera, ce trebuie administrat pe o perioadă îndelungată, de la câteva luni și, uneori, chiar mai mult de un an, în funcție de evoluția bolii. 

Considerată în trecut o boală a sărăciei şi a mizeriei, tuberculoza (TBC) afectează în zilele noastre persoane aparţinând tuturor categoriilor. Indiferent de statutul social sau de avere, fiind predispuşi la dezvoltarea acestei afecţiuni mai ales cei care au un sistem imunitar slăbit. 

TBC-ul este o infecţie localizată de cele mai multe ori la nivelul plămânilor, deşi poate afecta aproape fiecare organ al corpului. Forma pulmonară este de cele mai multe ori şi contagioasă. Ceea ce o cauzează este o bacterie numită mycobacterium tuberculosis, denumită şi bacilul Koch, după numele medicului şi omului de ştiinţă german care a descoperit-o pentru prima dată, Robert Koch.

Tuberculoza este înconjurată de idei greșite și de teamă, iar acestea duc la stigmatizare. De obicei, oamenii discriminează sau stigmatizează, pentru că nu dețin informații și pentru că teama de a nu fi infectați este foarte mare (nu că ar fi de ignorat).

Unor pacienți le este greu sau le este teamă să vorbească despre boala lor și își ascund boala de ceilalți. De obicei o ascund pentru că se tem că, atunci când ceilalți află că au sau că au avut TBC, se vor îndepărta de ei și vor refuza să le mai vorbească. Din păcate, chiar se întâmplă ca inii pacienți să fie abandonați de prieteni și de rude, alții de soț sau de soție, sau chiar înlăturați de la locul de muncă pentru a-i proteja pe ceilalți. Unele persoane sunt agresive față de pacienții cu tuberculoză și refuză să stea de vorbă cu ei.

Pentru unii dintre acești pacienți care urmează tratamentul pe o perioadă îndelungată de spitalizare, este și mai greu de suportat din cauza singurătății, membrii familiilor din care provin neputând să-i viziteze din diferite motive. În anumite cazuri, personalul medical care-i îngrijește depășește barierele îngrijirii medicale și îi ajută cu bani sau diverse bunuri pe pacienții aflați în nevoie.

Fiind o experiență traumatizantă pentru cineva care se luptă cu boala, prezența preotului la patul bolnavului, de foarte multe ori uitat și însingurat, este o mângâiere reală. Rolul preotului este de a-i ajuta pe aceșți pacienți care își pun întrebarea „De ce eu?” să înțeleagă că fiecare încercare, suferinţă sau boală nu este o pedeapsă a lui Dumnezeu asupra noastră, ci o oportunitate de înnoire a vieții. Astfel, îi este mult mai folositor să descopere calea de vindecare sufletească și trupească cu ajutorul lui Dumnezeu prin Sfânta Liturghie, Sfântul Maslu, Sfânta Spovedanie și Sfânta Împărtășanie. Modelul demn de urmat este Sfântul Vasile cel Mare (330-379), care a întemeiat primul spital denumit ,,Vasiliada” și s-a dedicat bolnavilor leproși, arătându-le atât de multă dragoste încât le săruta rănile: „Este cu putință oare, ca cel ce sărută pe leproși și se umilește așa de mult, să disprețuiască pe cei sănătoși?”[2]. 

Prin participarea la slujba Sfintei Liturghii și primind Sfânta Împărtășanie, mergând la slujba Sfântului Maslu și rugându-se către Sfinții tămăduitori, bolnavii nădăjduiesc în credința vindecării și primesc multă mângâiere sufletească.

Prin urmare, multe persoane au transformat experiența tuberculozei într-o ocazie de a-și schimba viața în bine, de a-L descoperi pe Dumnezeu, așa cum ne îndeamnă și Sfântul Paisie Aghioritul (1924-1994): „Vrei ca rugăciunea ta să se facă din inimă și să fie bine primită înaintea lui Dumnezeu? Să simți durerea semenului tău ca și cum ar fi a ta. Chiar și numai un suspin din inimă pentru aproapele tău aduce rezultate minunate. Semnul că rugăciunea a fost bine primită este mângâierea dumnezeiască ce o simte omul după acea rugăciune”[3].

În procesul refacerii lor sufletești și trupești, mare parte dintre bolnavi creează o relație duhovnicească cu preotul de spital ce le-a fost îndrumător și sprijin în tot acest parcurs și cu care păstrează legătura, venind în continuare la spovedanie și la slujbe.

(Pr. Nechita Vasile, Spitalul de Pneumoftiziologie – Capela Pașcanu Iași, Protopopiatul II Iași)