Doi inşi s-au hotărât să se ducă la Ierusalim. Se mergea pe jos în condiţii grele, nu erau mijloace de transport. Mergând ei spre Ierusalim au intrat să găzduiască la o casă, unde i-au găsit pe toţi bolnavi. Au sărit amândoi, i-au ajutat cât au putut. Dar unul dintre ei a zis: „Eu nu mai merg la Ierusalim căci nu pot să părăsesc pe cei bolnavi.” „Cum, dragă, că noi ne-am hotărât. Unde-i hotărârea noastră?” Şi a plecat celălalt singur şi a ajuns la Ierusalim. Acolo era o mare aglomeraţie, că era vorba de Înviere. Pelerinul, ajuns la biserică, a pătruns cu mare greutate prin prima uşă de la biserică, şi-l vedea pe cel care rămăsese la bolnavi chiar la Altar. Dintre două fapte bune alege fapta cea mai mare. Cel care a îngrijit de bolnavi s-a aşezat pe poziţia de vârf a Scripturii: iubirea.

(Ne vorbeşte Părintele Arsenie Papacioc, Vol. 3, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 12)