Fiecare creştin în singurătate şi în ascuns varsă din inima lui, precum fumul de tămâie, rugăciunea de mulţumire către Domnul său. Lucrând astfel, împlinim porunca lui Hristos care glăsuieşte: Iar tu, când te rogi, intră în cămara ta, şi încuind uşa ta, roagă-Te Tatălui tău celui întru ascuns şi Tatăl tău cel ce vede întru ascuns va răsplăti ţie la arătare (Matei 6, 6). Aşadar să ne rugăm şi în taină, să ne rugăm şi cu toţi de faţă. Ne rugăm fiecare în parte, ne rugăm şi toţi în Biserică. Astfel ne asemănăm cântăreţilor, ce cântă fiecare în casa lui, dar se arată şi în faţa lumii, pentru a cânta în cor; sau muzicanţilor ce cântă pentru sine în odăile lor, dar şi în marile orchestre, pentru lume.

Deci în cel ce se roagă în sine şi pentru sine, dar nu vine la rugăciunea de obşte şi cu toţi de faţă, într-acela se află sămânţa mândriei şi a iubirii de sine. Acela se poartă ca şi cum nu ar fi citit cuvântul Mântuitorului: Unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor (Matei 18, 20). Iar pe cel ce vine la Biserică doar pentru rugăciunea de obşte şi cu toţi de faţă, şi niciodată nu se roagă lui Dumnezeu singur şi în taină, pe acela îl va judeca Dumnezeu ca pe unul ce caută să fie bineplăcut oamenilor şi ca pe un făţarnic.

(Sfântul Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei şi Jicei, Prin fereastra temniţei, Editura Predania, Bucureşti, 2007, p. 10)