(In 5, 13) Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc.

Dacă noi judecăm această minune pe baza standardelor omeneşti de jos, nu este deloc o arătare strălucitoare a puterii, ci este o arătare moderată a bunătăţii.

Din atâţia care zăceau bolnavi, numai unul a fost vindecat: deşi, dacă ar fi voit să facă aceasta, Domnul nostru ar fi putut să-i vindece pe toţi printr-un singur cuvânt. Cum trebuie să înţelegem aceasta? Am putea presupune că această putere şi bunătate a fost afirmată mai mult prin împărţirea cunoştinţei despre mântuirea veşnică a sufletului, decât prin lucrarea vindecării temporare a trupului... Cel care a primit o vindecare temporară va fi cu siguranţă supus stricăciunii la un moment dat, când va sosi moartea, pe când sufletul care a crezut trece la viaţa veşnică.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia lui Ioan 17.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)